Răbdare, stăruinţă, sudoare

Demostene, celebrul orator grec, acela pe care destinul îl hărăzise să ajungă cel mai mare sau măcar cel mai celebru dintre toţi oratorii, nu era un vorbitor înnăscut. El avea un defect de vorbire, motiv pentru care era retras şi timid. Tatăl său i-a lăsat moştenire o proprietate, care îl transforma pe Demostene într-un om bogat, dar legea vechii Grecii spunea că trebuia să-şi demonstreze prin
discursuri publice dreptul de a o moşteni. Bâlbâitul său îm­preună cu timiditatea sa exacerbată s-au dovedit un adevărat handicap, împiedicându-l să-şi revendice proprietatea.

Atunci, a trecut la acţiune şi, muncind practic pe brânci, depunând eforturi supraomeneşti, „a escaladat” înălţimile oratoriei, aşa cum nu a mai reuşit vreodată să o facă cineva. Istoria nu menţionează numele unuia care să îi fi luat moştenirea, dar copiii de pretutindeni învaţă povestea lui Demostene de ani şi ani de zile:

Pentru a se putea vindeca de boala sa, se spune că obişnuia să vorbească ţinând pietricele în gură şi să declame urcând în fugă un deal. Dar nu a a ajuns niciodată un improvizator. Deseori se închidea într-o peşteră, bărbierit numai pe jumatate de obraz, ca să evite tentaţia de a ieşi în lume, şi-şi pregătea în scris discursurile. Avea nevoie chiar de luni de zile; apoi le repeta în faţa oglinzii, ca să le studieze toate efectele, chiar şi ale mimicii. Ca să le realizeze, nu renunţa nici la urlete sau grimase. În această situaţie, ascultătorul de rând se distra ca la teatru.

Indiferent de câte ori viaţa vă trânteşte la pământ, nu trebuie să vă declaraţi înfrânţi dacă mai aveţi forţa să vă ridicaţi în picioare – fie şi pentru ultima oară. Daţi greş numai atunci când renunţaţi!

Surse: autor Zig Ziglar, cartea: „Pe culmile succesului” si

anecdota istorica „Demostene sau cum devii orator” (http://istoriiregasite.wordpress.com/tag/demostene/)