Tramvaie trase de cabluri

PREFAŢĂ

De fiecare dată când sunt la volan, conducând într-un oraş mare şi necunoscut mie, şi mă apucă o uşoară stare de panică, îmi spun în sinea mea: “Gândeşte-te că, în scaunul din dreapta, se află mama ta.” Mama, Dumnezeu să o binecuvânteze, avea mereu o oarecare stare de agitaţie, cu deosebire atunci când eu eram la volan (habar nu am de ce). Şi, tocmai de aceea, doar ideea prezenţei ei lângă mine, trăgând permanent şi nervos de centura de siguranţă, este surprinzător cât de pregnant îmi induce sentimentul de “responsabilitate”. Ceea ce urmează este o poveste similară despre schimbarea perspectivelor.

POVESTEA

Tramvaie trase de cabluri

Dacă întrebaţi peoricine din San Francisco dacă a călătorit vreodată cu tramvaiul tras de cabluri, va da din cap, va schiţa un enigmatic surâs şi vă va răspunde: “O singură dată!”

După ce am fost de câteva ori în acel oraş, am descoperit de ce. Tramvaiele trase de cablu sunt, probabil, unul dintre cele mai posibil periculoase și, cu siguranță, inconfortabile mijloace de transport în comun pe care le-am experimentat vreodată. În mod similar cu alte posibile sisteme de tracţiune – montagne rousse, planoare sau rafting (deşi, nu am înţeles nici acum de ce ar dori cineva să experimenteze aşa ceva) -, şi acesta este deosebit de incitant. Pentru cei care încă nu s-au bucurat de o asemenea experienţă, permiteţi-mi să vă schiţez această imagine. Vagoanele sunt trase, de-a lungul şi de-a latul întregului acestui binecunoscut oraş deluros, de cabluri metalice foarte groase (de aici şi numele!). Văzând acest angrenaj, intelectul v-ar asigura de securitatea traficului acestui tramvai, dar emoţionalul ar pune sub semnul întrebării această certitudine.

Interiorul vagoanelor constă în două şiruri paralele de bănci din lemn, un şofer la bord şi un controlor care se plimbă permanent pentru a verifica biletele călătorilor. Am uitat să menţionez un detaliu: aceste mijloace de transport sunt atât de populare, încât pasagerii nici măcar nu intră în vagoane, ci se agaţă pur şi simplu de balustradele exterioare căilor de acces.

Îmi aduc perfect aminte că, la prima mea călătorie cu acest tramvai, am făcut greşeala de a purta un elegant şi costistor costum de mătase naturală (poate sună hilar, dar, credeţi-mă, a fost unul deosebit). Era undeva pe la primele ore ale serii şi mă pregăteam să ies cu prietenii la cină. În mod special, tramvaiul era aproape gol. De fiecare dată când vagonul lua o curbă ori escalada o pantă deosebit de abruptă (un lucru foarte obişnuit la San Francisco), eu alunecam de la un capăt al băncii la celălalt. Această manevră reprezenta un sistem ideal de a curaţa banca, dar deloc indicat mătăsii costumului meu.

Oricum, acest eveniment particular a avut loc exact în perioada când, ieşind de la lucru, trebuia să ajung la renumitul restaurant “Pier 47”, o destinaţie obligatorie pentru orice turist care trece prin oraş. Vagonul a început, drept urmare, să se aglomereze. Tocmai ce urcase o familie – mama, tata, un băiat şi o fată (ambii în jur de 12-14 ani). Tânărul a avut comportamentul tipic unui adolescent, enervând-o permanent pe mama lui, scoţând încontinuu capul pe fereastră şi făcând la nesfârşit poze. Tramvaiele au o linie galbenă de securitate, dincolo de care nu ai voie să treci în timpul călătoriei. Şoferul îl atenţiona mereu pe băiat să rămână dincolo de zona periculoasă, dar el se făcea că nici măcar nu îl aude.

La următoarea staţie au urcat, aparent neînsoţiţi, doi copii, foarte tineri, nu mai mult decât opt-nouă ani. Au rămas neclintiţi pe riscanta linie galbenă, acolo unde, cu puţin timp în urmă, sălăşluia rebelul adolescent. Se aflau într-un real pericol de a cădea din vagon, mai ales atunci când se vira către o curbă strânsă. Spre amuzamentul meu, iniţial neascultătorul tânăr a păşit
înspre ei şi, foarte protector, şi-a întins braţele în jurul celor doi copii: “Hai, înăuntru”, le spuse el cu blândeţe, “acolo veţi fi în siguranţă”. Fără să comenteze, cei doi l-au urmat cu încredere deplină.

Nu cred că greu încercata sa mamă a observat acest neaşteptat act de bunătate şi înţelepciune, deşi eu tare mi-aş fi dorit. Astfel, ea şi-ar fi putut vedea fiul într-o altă lumină.

MORALA

Acordă unor oameni mai multă responsabilitate şi ei se vor schimba radical.

REFLECŢII

Povestea relevă faptul că, uneori, în funcţie de context sau circumstanţe, aparentele caracteristici ale unor oameni se pot schimba cu 180 de grade.

• Cum te relaţionezi la această poveste? Dar cei pe care îi cunoşti tu?
• În ce context e posibil ca tu să reacţionezi într-un mod diferit?
• Comportamentul tău este similar cu al şefului, colegilor, familiei şi prietenilor tăi – sau este diferit?
• Cum ai reacţiona dacă ţi s-ar acorda o responsabilitate suplimentară?
• Crezi că cineva, din rândul cunoştinţelor tale, şi-ar putea asuma o răspundere mai mare? Cum l-ar schimiba acest statut?

 Sursa: “Tales for coaching”, autor Margaret Parkin

English

INTRODUCTION

If I’m ever driving round a large city that is unknown to me, and find myself getting into a bit of a panic, I say to myself, ‘Now just pretend you’re driving with your Mother in the passenger seat.’ My mother, God bless her, had something of a nervous disposition, particularly when driving with me (can’t imagine why) and it’s amazing how just the thought of her sitting next to me shaking and hanging onto her safety belt, immediately shifts me into a feeling of being ‘in charge’. This is a similar tale of changing perspectives.

THE TALE

Cable Cars

If you ask anyone in San Francisco if they have been on a cable car, they nod, smile enigmatically and say ‘just once’.

After I’d been to the city a couple of times, I discovered why. Cable cars are probably one of the most potentially dangerous and certainly uncomfortable forms of transport that I have ever experienced. And like so many other things – big dipper wheels at the theme park, hang gliding and white water rafting (although why anybody would want to do any of these things is beyond me) – they are also very exciting. For those who have not yet enjoyed this experience, let me try to paint the picture for you. The cars are hauled around this notoriously hilly city by very thick metal cables (hence the name!) laid very securely into the road, which your intellect tells you can’t possibly snap, but your emotions don’t have quite the same confidence. The insides consist of two long parallel wooden seats facing each other, a driver at the front, and a conductor who squeezes his or her way through the crowds to check tickets, which is something else I didn’t mention: these things are so popular that people literally hang off the sides. I remember vividly the first time I rode on one; I made the mistake of wearing a rather expensive cream silk trouser suit (sounds hideous, but trust me, it was quite nice). It was early evening and some friends and I were going out for dinner. For once the cable car was quite empty. Every time the thing turned a corner, or went up a sharp hill (very common in San  Francisco) I slid rather spectacularly from one end of the bench to the other. This was a marvellous ploy for cleaning the seat but not particularly good for the silk suit. Anyway, this particular incident happened one day when I had finished my work and was going down to the popular Pier 47 with all the other tourists. The car was packed. A family group got on – mother, father and a boy and girl of around 12 to 14. The boy appeared to be a typical teenager, spending most of the time annoying his mother, and hanging out of the windows to take photos of the views. Cable cars have a yellow line just inside the entrance, which you cross over at your peril. The driver kept telling the boy to step inside the line, but he wouldn’t listen to him. It seemed the boy was impervious to any advice or request made of him. At the next stop, two very young children, not more than eight or nine, got on the car, apparently unaccompanied. They stood on the yellow line where the rebellious teenager had been only a few minutes before. They were in serious danger of falling off as the thing hurled itself round the bends. To my amazement, the erstwhile militant stepped forward and put his arm protectively round the shoulders of the two small boys. ‘Step back inside,’ he told them gently, ‘and then you’ll be safe.’ He herded them back inside the cable car and they trustingly followed him. I don’t think his long-suffering mother noticed this unexpected act of kindness and wisdom but I wish she had. She would have seen her son in a new light.

MORAL

Give some people responsibility and they become completely different.

REFLECTION

This story illustrates how some people can apparently take on completely different characteristics, depending on circumstances and context.

• How does this story relate to you or someone you know?
• In what context might you see yourself differently?
• Is your behaviour the same with your boss, colleagues, friends and family – or is it different?
• How would you react to being given morem responsibility?
• Could someone you know handle more responsibility? How might it change them?