Cheia

Un batran canta la orga intr-o catedrala. Ziua era pe sfarsite, iar soarele care apunea si patrundea prin vitraliile frumos colorate ii conferea batranului o infatisare angelica. Era un cantaret desavarsit, dar cantecele sale erau triste si melancolice pentru ca avea sa fie inlocuit de un cantaret mai tanar. In amurg, tanarul intra in catedrala vijelios. Batranul il vazu, scoase cheia de la orga, o  puse in buzunar si se indrepta spre usa catedralei. Cand se intalnira, tanarul intinse mana si spuse:

– Cheia, va rog!

Batranul scoase cheia din buzunar si i-o dadu tanarului, care se indrepta grabit spre orga. Apoi, se aseza pe scaun, respira adanc, introduse cheia si incepu sa cante.

Batranul cantase magnific, dar tanarul era genial. Era o muzica divina, asa cum nu se mai auzise vreodata in lume. Se revarsa ca suvoiul unei cascade – invaluind catedrala, orasul si chiar tara intreaga. Aceasta era muzica lui Johann Sebastian Bach. Batranul – cu lacrimile curgandu-i siroaie pe obraz – spuse:

– Ce s-ar fi intamplat daca – sa spunem, sa spunem doar – nu i-as fi dat maestrului cheia?

Dar batranul i-a dat tanarului cheia. Iar tanarul a stiut cum sa o foloseasca. Gandul ca poate si noi detinem cheia viitorului unei persoane este cutremuratoare. Noi nu traim singuri. Actiunile si faptele noastre ii influenteaza pe semenii nostri, in ciuda faptului ca poate pe multi dintre ei nici nu ii cunoastem.

De acecea, responsabilitatea si obligativitatea de a face tot ce putem pentru cei din jur cu mijloacele pe care le avem la dispozitie depasesc granitele vietii si intereselor noastre personale.

Sursa: Zig  Ziglar, “Pe culmile succesului”