FURCULIȚA

Trăia odată o femeie bolnavă de cancer. Doctorul îi spuse că mai avea doar câteva luni de trăit şi că sosise momentul să-şi facă pregătirile de moarte.

Femeia s-a conformat atunci doctorului şi-a telefonat preotul şi l-a rugat să vină la ea acasă pentru a discuta toate aspectele legate de dorinţelor ei finale. Ea i-a spus ce cântec să fie cântat la serviciul funerar, ce pasaj din scriptură să fie citit… şi cu ce rochie să fie îmbrăcată în ultimă ei zi pe acest pământ.

Femeia de asemenea i-a spus preotului că dorea să fie înmormântată cu biblia ei favorită.

Totul era pus la punct iar preotul se pregătea să plece când femeia şi-a adus aminte dintr-o dată de ceva, ce părea a fi foarte important pentru ea.

–          Mai există un lucru – a spus ea agitată.

–          Care e acesta? a întrebat-o preotul.

–          Acesta este foarte important – a continuat femeia – Aş vrea să fiu înmormântată cu o furculiţă în mâna mea dreaptă.

Preotul a rămas şocat, privind înspre femeie fără să ştie ce să mai zică.

–          Acest lucru te-a şocat nu e aşa – a întrebat atunci femeia.

–          Ei bine, sunt de-a dreptul confuzionat de această cerere a spus atunci preotul.

Femeia a explicat.

–          În toţi aceşti ani când am participat la acţiunile sociale ale bisericii unde aveam de-a face cu mâncarea (şi să fim sinceri, mâncarea este o parte importantă a fiecărui eveniment bisericesc); partea mea favorită a fost aceea că atunci când cineva curăţa farfuriile de la felul doi (mâncarea principală) acel cineva se apleca întotdeauna spre oameni şi le spunea: „poţi păstra furculiţa.”

Femeia a făcut o pauză, apoi a spus:

–          Era favorită pentru că ştiam că urma ceva mai bun. Când îmi spuneau să-mi păstrez furculiţa ştiam că ceva bun urma să mi se dea. Era fie cozonac, ori fie prăjitură. Era ceva dulce.

Femeia făcu o altă pauză ca pentru a întării cele spuse, apoi continuă:

–          Doresc ca oamenii să mă vadă acolo în acel sicriu cu o furculiţă în mâna pentru că vreau ca ei să se întrebe în sinea lor „Oare de ce acea furculiţă?” Atunci vreau ca tu să le spui: „Urmează ceva mai bun, aşa că păstraţi-vă şi voi furculiţele.”

Ochii preotului erau plini cu lacrimi de bucurie în timp ce îmbrăţişa femeia de rămas bun. El ştia că aceasta era de ultima oară pe care o mai vedea înainte de moarte. Dar el încă mai știa că femeia avea o înţelegere mai bună a raiului decât el. Ea ŞTIA că urma ceva mai bun pentru ea.

La funeralii oameni au trecut pe lângă sicriul femei şi au văzut rochia frumoasă în care era îmbrăcată, biblia ei favorită şi o furculiţă în mâna ei dreaptă. Din nou şi din nou preotul a auzit aceiaşi întrebare “Ce caută acea furculiţă acolo?” Iar el a zâmbit din nou şi din nou.

Pe timpul predicii sale, preotul le-a povestit oamenilor despre conversaţia pe care o avusese cu femeia aceea, cu puţin timp înaintea morţii sale. El le-a mai spus de-asemenea şi despre furculiţă şi despre simbolul pe care îl reprezenta aceasta. Preotul le-a spus oamenilor cum el nu se putea opri de a se gândi la furculiţă şi că probabil şi ei nu vor putea să se oprească de a se mai gândi la ea de-acum înainte.

El a avut dreptate.

Data următoare când vă veţi apleca pentru a vă lua furculiţa, lăsaţi-o să vă reamintească cu blândeţe că în viaţa voastră sunt lucruri cu mult mai bune ce urmează să vină… si că voi vă veți trăi viața astfel încât la moartea voastră, să fiţi siguri că vă aşteaptă lucruri minunate dincolo – în rai.

Sursa: Cartea Cărților de Înțelepciune, povestirea 149, Iordache Bota