O poveste de drum

Misticismul persan povestește despre un călător care se târa pe un drum aparent fără sfârșit. Era încărcat cu tot felul de poveri. Un sac greu cu nisip îi era  atârnat în jurul corpului. În mâna dreaptă ducea o piatră de formă ciudată, iar în stânga, un bolovan. În jurul gâtului, o piatră de moară se legăna la capătul unei frânghii roase. Lanțuri ruginite, cu care trăgea mari greutăți prin nisipul prăfos, îi răneau gleznele. Pe cap, omul ținea în echilibru un dovleac pe jumătate putrezit. Cu fiecare pas, lanțurile zăngăneau. Suspinând și gemând, se mișca înainte pas cu pas, plângându-se de soarta sa grea și de oboseala care îl chinuia. Pe drum, îl întâlni un fiermier în căldura strălucitoare a miezului zilei. Fermierul îl întrebă: „O, călătorule obosit, de ce te încarci cu bolovanul acesta? ”

            „Groaznic de nătâng, răspunse călătorul, nu-l observasem înainte.”  Cu aceasta, aruncă piatra la o parte și se simți mult mai ușor.

Iarăși, după ce merse cale lungă pe drum, îl întâlni un fiermier și îl întrebă: „Spune-mi, călătorule obosit, de ce te chinui cu dovleacul pe jumătate putrezit pe cap și de ce tragi acele mari greutăți de fier, legate de lanțuri în urma ta?”

            Călătorul răspunse: „Sunt foarte bucuros că mi le-ai arătat! Nu mi-am dat seama ce-mi făceam mie însumi.”  Își dădu jos lanțurile și zdrobi dovleacul în șanțul de pe marginea drumului.  Încă o dată, se simți mai ușor. Dar, cu cât mergea mai departe, cu atât începea să sufere din nou.

Un fiermier venind de pe câmp îl privi cu uimire și spuse: „O, om bun, cari un sac cu nisip, dar ceea ce vezi până departe e mai mult nisip decât ai putea tu căra vreodată. Iar burduful tău e mare cu apă – ca și cum ai plănui să treci deșertul Kawir. Tot drumul, un râu curat curge pe lângă tine și te va însoți în călătoria ta pentru mult timp.”

Auzind aceste, călătorul deschise burduful și goli apa sălcie pe potecă. Apoi, umplu o groapă cu nisipul din ranița sa. Stătu acolo gânditor și se uită la soarele care apunea. Ultimele raze își trimiteau lumina spre el. Se uită la sine, văzu piatra de moară atârnând grea de gâtul său și își dădu brusc seama că piatra era cea care îl făcea încă să meargă atât de încovoiat. O dezlegă și o aruncă în râu, cât putu de departe. Eliberat de poverile sale, călători mai departe prin răcoarea serii, să-și găsească adapost.

Caută de vezi câte din poverile și temerile tale sunt adevărate și câte ți le faci singur, fără sens.  

Renunță apoi la cele fără rost înainte ca să ți le arate alții!

 Sursa: Cartea „Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie”, autor Nossrat Peseschkian