Să mulţumim simptomelor noastre

Ceva spus de către Denise mi-a amintit de ceva ce spusese Marlene. Iar ceea ce a spus Marlene mi-a amintit de ceva spus de Selina. S-a întâmplat cu câţiva ani în urmă, dar încă este foarte clar în mintea mea.

La 35 de ani, Denise era managerul unei corporaţii importante. Atât ea, cât şi soţul ei trăiau pe picior mare, dedicându-se carierelor lor în detrimentul ideii de a avea copii. Amândoi urcaseră treptele ierarhiei executive în companii diferite, conduceau maşini scumpe şi aveau o casă în suburbia „corectă”.

Totul se desfăşurase conform planului grandios pe care-l făcuseră. Apoi ceva i s-a întâmplat lui Denise. A început să aibă dureri şi senzaţii de arsură în piciorul stâng. Iniţial, medicul ei i-a spus să nu-şi facă griji, dar au trecut săptămânile şi simptomele nu s-au schimbat. Curând, Denise a aflat că avea scleroză multiplă.

Simptomele s-au extins şi asupra altor părţi ale corpului. Avea greutăţi în mers şi nu se mai putea duce la serviciu. Cum munca fusese o parte atât de însemnată a existenţei, identităţii şi vieţii ei, a căzut într-o stare de amărăciune şi disperare, îi plăcea viaţa în corporaţie cu toate provocările ei, freamătul ei şi sentimentul de a fi în miezul evenimentelor şi a trăi via¬ţa la maxim. Boala a făcut să-i fugă pământul de sub picioare. Nu mai putea să meargă în direcţiile în care îşi dorea şi a fost silită să-şi reexamineze obiectivele şi ambiţiile ei foarte speciale, de-o viaţă.

Stând de vorbă cu Denise, mi-a spus ceva ce mi-a amintit de Marlene.

Marlene era o colegă terapeută, o femeie de cincizeci şi ceva de ani, care se preocupase întotdeauna profund şi sincer de cei din jur. Exact aşa cum cariera lui Denise fusese viaţa ei, oamenii din jurul ei fuseseră viaţa lui Marlene. Îşi petrecuse viaţa îngrijindu-se de ceilalţi, dar de curând situaţia se schimbase.

Marlene fusese diagnosticată cu cancer la sân şi suferise o mastectomie. Boala ei şi tratamentele ce au urmat o constrânseseră să renunţe la lucru, dar nu-şi pierduse curajul, aşa ca Denise. Era dornică, aproape avidă, să-şi înlesnească propria restabilire şi să prevină orice recurenţă a cancerului. Scopul ei, când a venit în terapie, a fost să găsească un sprijin ca să-şi recapete şi întărească sentimentul că poate stăpâni ceea ce se întâmplase, atât fizic, cât şi emoţional, în viaţa ei.

În timp ce vorbea despre schimbările care avuseseră loc în existenţa ei, Marlene a spus ceva ce mi-a amintit de Selina, o profesoară ieşită la pensie. Selina nu avusese o viaţă uşoară. Era evreică, născută în Germania înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Ea şi soţul ei au fugit în Shanghai şi mai târziu au emigrat în Australia, unde s-a trezit având în grijă o familie tânără într-o ţară străină. Nu vorbea engleza, în căsnicia ei atmosfera era încordată, soţul ei avea o legătură şi apoi a părăsit-o.

Am realizat că una dintre caracteristicile care o defineau pe Selina atât de clar era hotărârea de a nu se lăsa înfrântă de situaţia ei. A continuat să-şi crească tânăra familie, în timp ce studia ca să obţină un titlu în educaţie. A devenit profesoară şi, în cele din urmă, directoare de şcoală. Era devotată muncii ei şi copiilor cărora le preda. Învăţământul a devenit atât dragostea, cât şi viaţa ei, mai cu seamă după ce propri ei copii au crescut mari şi s-au mutat de-acasă.

Când legea a zis că era timpul să iasă la pensie, a făcut-o cu părere de rău. În decurs de şase luni a fost diagnosticată cu cancer abdominal şi s-a adresat unuia dintre centrele oncologice de vârf din ţară, unde, conform relatării ei, un specialist de frunte i-a explicat că mai avea doar trei luni de trăit. Mai întâi, vorbele medicului au buimăcit-o şi deprimat-o, dar după aceea s-a decis că nu vrea să stea, pur şi simplu, cu mâinile-n sân şi să aştepte să moară. Selina a fost primul pacient cu cancer care m-a consultat şi, din câte îmi amintesc, primul pacient pe care l-am avut vreodată cu o boală posibil terminală. Drept urmare, cred că am învăţat mai mult eu de la ea decât ea de la mine.

Mi-am amintit de Selina când am lucrat cu Marlene şi Denise. Denise îşi dorise de mult să scrie. A urmat câteva cursuri pentru scriitori şi a simţit că exista o parte creativă din ea care era neexprimată. Nu avusese niciodată timp să scrie din cauza stilului ei de viaţă atât de agitat.

La început a resimţit durerea şi golul de a-şi pierde serviciul şi ţelul ei de-o viaţă. Nu se putea întoarce la muncă; acest stil de viaţă luase sfârşit. Dar, în timp ce o uşă se închidea, a văzut o alta deschizându-se. A spus:

– Cel puţin am ceva pentru care să mulţumesc sclerozei mele multiple. Acum că nu mai pot să fac ce făceam înainte, am timp să scriu. Am timpul necesar să-mi exprim creativitatea şi să fac ceva ce nu eram în stare înainte.

În mod similar, Marlene spusese:

– Cancerul meu a dus la o schimbare neaşteptată în viaţa mea. Înainte, obişnuiam să mă scol în fiecare dimineaţă când suna ceasul. Mă repezeam să iau micul dejun, să fiu gata să alerg la serviciu. Îmi udam plantele din ghivece într-o repezeală de ultimul minut, în timp ce scormoneam după cheile de la maşină şi apoi mă strecuram grăbită prin traficul orei de vârf. Acum am timp să-mi ud plantele de interior… şi să le văd cum cresc.

Atât Marlene, cât şi Denise au descoperit ceva nou şi benefic în bolile lor, iar acest fapt mi-a amintit de ceea ce a spus Selina în terapie:

– Acum, că ştiu că o să mor, sunt liberă să trăiesc.

Şi a făcut-o.

Priviţi într-un mod diferit ceea ce vă este potrivnic.

Exploraţi cum puteţi beneficia de pe urma simptomelor voastre.

Găsiţi şi dezvoltaţi forţele voastre interne.

Sursa: „101 povesti vindecătoare pentru adulți – A da puteri noi”, pag.128-130, autor. George W Burns