Povestea vorbii, de Anton Pann

Primăvara,-ntîia oară rozele cînd înfloresc,

C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc,

Care cu plăcere multă-n mîna sa cum l-a luat,

Totodată fără veste la un deget l-a-nţepat

Şi întîia sa plăcere ce asupra-i o avea

I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea;

Cum şi către grădinarul zise: – Iacă un cusur

Care n-ar fi cuviinţă ca să-l aibă un răsur;

Tu cam te pricepi la multe maestrii grădinăreşti,

Ş-astă roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuieşti?

–       Ba să poate, împărate, – grădinarul a răspuns –

Şi grădinăria are cîte un secret ascuns.

–       Nu ştiu, – împăratul zise – asta este treaba ta,

Fă-i ca să-i lipsească ghimpii şi un dar vei căpăta.

Grădinarul dar să duse, puse-ndată, altui,

Să se prinză şi să crească îndestul se nevoi;

In sfîrşit el cu secretu-i a văzut c-a izbutit

Şi mergînd la împăratul duse un fir înflorit;

Care-n mîna sa luîndu-l, foarte bine i-a părut

C-a putut să-l altuiască după cum a fost cerut,

Dar la nas cînd îl duse, zise către grădinar:

–       Ce fel? Acum văz că n-are cel mai mic miros măcar!

Grădinarul îi răspunse: – Impărate, să trăieşti,

Orce lucru firea-şi schimbă cînd vei sta să-l altuieşti,

Şi nimic iar nu se poate ca să n-aibă vrun cusur,

Arburi, plante, flori şi oameni, astfel şi acest răsur,

Care or ca-ntîi să-nghimpe şi să fie cu miros,

Or nici un miros să n-aibă şi să fie neghimpos.

Fiecare poartă cîte un răvaş în spate.

Pe al altuia îl vede şi pe al său nu-l vede.

Fiecare să ţine mai cuminte decît altul.

Fiecăruia i se pare că copilul său e mai frumos,

d-ar fi cît de urîcios.

Şi

Ce e frumos poartă şi ponos.

Fiecare trage spuză pe turta lui.

Lesne a judeca pe altul.

Că

Nu te pricepi să împărţi un pai la doi boi.

Şi că

Cu ce dascăl lăcuieşte

Aşa carte-alcătuieşte.