Formarea unei credinţe

 În cartea sa Le Declic (Declicul), Marie Lise Labonte descrie cum prinde formă o programare comportamentală din cauza unui şoc emoţional.

 Ea ne dă exemplul Mariei, în vârstă de trei ani. Fratele ei mai mare, Mathieu, de cinci ani, se distrează smulgându-i păpuşa din braţe şi aruncându-i-o în celălalt colţ al camerei. Prima oară, Marie este surprinsă, îşi arată furia, se ridică şi se duce să-şi ia păpuşa, îşi exprimă prin mici strigăte bucuria că a regăsit-o şi se aşează din nou să se joace, recăpătându-şi imediat seninătatea. Psihismul ei este suplu şi încă nu e încărcat de experienţele acu­mulate. Trece aşadar de la o emoţie la alta în câteva secunde.

Mathieu se distrează, repetând gestul de tachinare. Micuţa Marie este din ce în ce mai neliniştită în prezenţa fratelui său. Ea simte o ameninţare constantă. Tot trupul îi este încordat, dar nu are mijloace pentru a-i rezista lui Mathieu, care e mai puternic decât ea. Nu poate decât să-şi strângă păpuşa la piept, ca să prevină gestul, dar fratele ei tot i-o smulge. Atunci furia Mariei se transformă într-o mânie neputincioasă. După ce şi-a regăsit păpuşa, stă bosumflată mult timp pentru a semnala ne­dreptatea situaţiei.

 Credinţele se dezvoltă pornind de la astfel de stări afective. Probabil că Marie îşi va spune ceva de genul: „Mathieu este periculos. Trebuie să ţin în permanenţă garda sus, că altfel o să pierd ce-mi este mai drag.” Iar ulterior, este posibil să treacă de la „Mathieu este periculos” la „Bărbaţii sunt periculoşi, ne iau ce avem mai preţios. Aşadar, nu trebuie să am încredere în ei şi nici să mă las în voia lor.” Apoi la: „Sunt puternică. Nu am nevoie de un bărbat în viaţa mea.”

Exemplul ne permite să întrezărim mecanismul ce stă la baza formării unei credinţe. În mod inevitabil, credinţele se vor forma şi vor dicta o linie de conduită.

Unele persoane vor dezvolta ideea că nu trebuie să se în­creadă în nimeni, altele vor trage concluzia că este inutil să opui rezistenţă unuia mai puternic, deoarece forţa şi brutalitatea sfârşesc întotdeauna prin a te înfrânge. Iar alţii se vor simţi rataţi pe viaţă, reduşi la o neputinţă pasivă şi vinovată.

Pe termen lung, comportamentul adoptat drept răspuns la lovituri este atât de bine integrat, încât nimeni nu-şi mai amin­teşte de ce trebuie să fie suspicios sau să se supună fără încetare. Evenimentele şi emoţiile au fost refulate în inconştient, odată cu rana însăşi. Nu mai rămân decât temerile şi credinţele, care îşi joacă rolul protector, dar care, vai, ajung să-ţi ridice bariere în cale. Intr-adevăr, indiferent dacă este vorba despre formula­rea unor credinţe limitative, despre refulări sau doar despre ne­garea anumitor experienţe, asemenea reacţii au la început şi înainte de orice scopul de a asigura supravieţuirea. Ele permit eului să continue să se dezvolte fără a fi perturbat în mod con­stant. Este imperios necesar să înţelegem acest lucru pentru a nu cădea în capcana culpabilităţii.

Sursa: Cartea: “Tot ce e mai bun în tine”, cap.” Temeri şi credinţe”, autor: Guy Corneau