Speranţa nu te face să trăieşti, ci te împiedică!

Într-un sătuc de pe malul unui râu trăia un om cumsecade, cunos­cut de vecinii săi prin credinţa sa neabătută în providenţa divină. Dar iată că apele umflate ale râului ameninţau satul. Toată lumea se pre­gătea să părăsească locul. Cineva veni să-l avertizeze pe omul nostru:

–          Apele o să-şi iasă din matcă, trebuie să pleci!

–          Nici vorbă, răspunse acesta ferm. Dacă vreţi, n-aveţi decât să plecaţi, eu rămân pe loc! Dumnezeu, în care cred, va veghea asupra casei mele.

Apa depăşi digul. Toată populaţia părăsea satul.

–          Hai, spune, te-ai hotărât? Vii sau nu cu noi?

–          Nu!

Apărură şi pompierii:

–          Omule, nu mai e nici o clipă de pierdut! Hai, nu fi prost!

–          Plecaţi, v-am spus, nu mă mişc din casa mea!

Apa năvăli la parter. Omul nostru urcă pe acoperiş şi-şi ridică privirile spre cer:

–          Doamne Dumnezeule, am încredere în Tine, ştiu că n-o să mă laşi!

Dintr-un elicopter care apăruse deasupra casei, se auzi printr-o portavoce:

–          Omule, grăbeşte-te! Apele cresc!

–          Nu, eu am încredere în Dumnezeu! O să intervină şi o să mă salveze!

Omul a fost lăsat în voia sorţii. Apele au crescut şi omul s-a înecat. Ajuns în ceruri, s-a adresat furios sfântului Petru:

–         Atunci, ce rost a mai avut toată tevatura asta^? Dumnezeu m-a părăsit! Aşteptam un ajutor din partea Lui, dar n-a făcut nimic!

–         N-a făcut nimic? se supără sfântul Petru. Dar anunţurile despre inundaţii, dar pompierii şi elicopterul, cine crezi că le-a trimis?

Câţi dintre noi nu se comportă la fel! Facem apel la fericire, aşteptăm să apară şi să bată la uşa noastră, iar dacă ni se oferă vreo oportunitate, nu întindem mâna s-o apucăm. Sfârşim chiar prin a avea necaz pe această „viaţă păcătoasă” care n-a corespuns aşteptărilor noastre!

Aşteptările noastre… despre asta este vorba. Aşteptăm recu­noaştere, aşteptăm să fim iubiţi, aşteptăm să câştigăm la loto. Uneori ani întregi, alteori toată viaţa. Această aşteptare ne hră­neşte frustrările, căci aşteptarea cuiva conduce de multe ori la o stare de iritare faţă de respectiva absenţă. Un sfert de oră petre­cut într-o gară, în aşteptarea trenului, pare întotdeauna mai lung decât un sfert de oră petrecut în sala de lectură sau la locul de muncă, perioadă în care spiritul nostru este absorbit pe de-a întregul de activitatea depusă.

Căci a aştepta „în gol” înseamnă a visa la viitor, fără a avea prezentul la dispoziţie. Dacă avem un proiect în minte, trebuie să ne ocupăm de el, să nu trăim „în speranţa” că poate într-o zi o să ne fie mai bine, că toate problemele noastre vor dispărea şi că roata norocului se va învârti şi ne va aduce în sfârşit bogăţia sau sufletul pereche.

Sursa: Cartea: “Terapie pentru fericire”, autor: Dr. Etienne Jalenques