Să nu confundăm riscul cu pericolul

Într-un compartiment al trenului Paris-Lyon se aflau doar un bărbat şi o femeie. La un moment dat, bărbatul se ridică, lăsă în jos geamul ferestrei, scoase din buzunar o punguţă, o deschise, apucă între degete nişte praf şi îl aruncă pe fereastră. Apoi închise fereastra şi se aşeză la locul său, cu o expresie de vie mulţumire pe figură.

Din jumătate în jumătate de oră, bărbatul repetă gestul făcut, sub privirea uimită a femeii. La un moment dat, aceasta, extrem de curioasă, îl întrebă:

– Scuzaţi-mă, domnule, nu vreau să par indiscretă, dar puteţi să-mi spuneţi ce-i cu praful acela pe care tot îl aruncaţi pe fereastră?

– Ah, răspunse amabil bărbatul, este un praf împotriva elefanţilor.

Femeia rămase cu gura căscată:

– Împotriva elefanţilor? Păi, noi suntem între Paris şi Lyon! În zona asta nu-i nici urmă de elefant!

Bărbatul îi făcu un semn cu ochiul, cu o expresie triumfătoare pe figură:

– Vedeţi ce eficace e praful meu?

Aidoma acestui „nebun”, şi noi ne petrecem timpul protejându-ne de pericole inexistente. Purtăm o armură groasă, care ne apasă pe umeri, încât ajungem să ne obişnuim cu greutatea ei. A trăi fără ea ni s-ar părea de neconceput. Am dori să uităm cum se desface, într-atât aceste zale au devenit a doua noastră piele. „Aşa cum se agită copiii care se sperie de orice în întuneric, tot aşa, în plină zi, ni se întâmplă să percepem pericole care nu sunt mai de temut decât cele ce înspăimântă imaginaţia copiilor”; aceste cuvinte îi aparţin lui Epicur (341-270 î. H. – filosof materialist şi ateist grec), şi nu mie.

Ezităm să dăruim dragostea noastră, de teamă că se poate profita de ea, ne temem de cel care ne oferă ceva, ca de o temniţă aurită. Cu prietenii şi cu colegii de serviciu, evităm să avem un conflict deschis, sănătos şi purificator, de teama consecinţelor: preferăm să ne înnămolim în securitatea precară a unui status-quo care, în materie de convieţuire, nu este decât o bombă cu explozie întârziată. Nu ne exprimăm sentimentele, deoarece distingem în acea zonă un pericol difuz. Cine ştie ce va ieşi la iveală şi cum va fi recepţionat?

Atitudinea noastră laşă contribuie, bineînţeles, la fericirea firmelor de asigurări, în loc să contribuie la fericirea noastră. Am un prieten care, pentru asigurarea maşinii sale, destul de veche, cheltuieşte anual o sumă echivalentă cu valoarea maşinii. M-am întrebat de ce face asta. Pentru a valorifica „valoarea” maşinii sale? Am pierdut ore întregi şi am umplut câteva pagini cu cifre ca să-i demonstrez că făcea un lucru inutil şi că, de fapt, arunca banii pe fereastră. De fapt, nu ar trebui să-l critic. La urma urmelor, cu toţii suntem la fel. Nu facem nici o călătorie fără să ne blindăm cu fel de fel de garanţii, iar anumite locuinţe sunt „protejate” chiar şi împotriva riscurilor de explozie nucleară (!).

Viaţa este alcătuită din riscuri. A te proteja în exces însemnă a nu trăi. În ceea ce priveşte frica, nu numai că nu împiedică pericolul, dar deseori ne privează de mijloacele de a-i face faţă.

Sursa: Cartea „Terapie pentru fericire”, autor: Dr. Etienne Jalenques, pag. 56