Iubirea şi disciplina

Jason are zece ani. Tatăl lui este agent de vânzări, în con¬secinţă este plecat mult timp din oraş, cam patru sau cinci zile pe săptămână. În week-end, el tunde iarba şi face şi alte tre¬buri prin gospodărie. Din când în când, merge sâmbăta la meciurile de fotbal. Jason nu-şi vede prea mult tatăl. Cum principalul limbaj de iubire al lui Jason este timpul acordat, el nu simte că ar veni prea multă iubire din partea tatălui său. Tatăl lui este obosit din punct de vedere fizic şi emoţional atunci când ajunge acasă la sfârşit de săptămână şi nu are chef să suporte glumele copilăreşti. Tipul lui de disciplină este însoţit de vorbe aspre, spuse pe un ton mânios. El crede că disciplina constă în ceea ce are nevoie Jason să devină, şi anume un tânăr care să ştie să-şi asume răspunderea. Însă, în realitate, Jason respinge acest tip de disciplină şi se teme de tatăl său. Nu doreşte să îi îndeplinească dorinţele şi-şi petrece mai tot week-end-ul evitându-l.

Chiar şi un observator întâmplător îşi poate da seama că există o legătură între lipsa de iubire a tatălui şi lipsa de res¬pect a lui Jason. Vorbele aspre ale tatălui şi tonul mânios pot fi tolerate de un copil care se simte în siguranţă în privinţa iubirii din partea tatălui; dar când rezervorul este gol, ca în cazul lui Jason, o asemenea metodă de disciplină generează mânie şi contrariază, în loc să aprofundeze simţul răspun¬derii.

Dacă Jason s-ar fi simţit iubit de tatăl său, atunci ar fi înţe¬les că acest tip de disciplină este, cel puţin după părerea tată¬lui, spre binele lui. Dar cum copilul nu se simte iubit, el con¬sideră disciplina administrată de tată o formă de egoism. Tot mai mult, Jason îl consideră mai curând ca pe un frate decât ca pe un tată şi asta îi afectează grav părerea despre sine.

Iubirea presupune să te preocupe interesul celuilalt; la fel şi disciplina. Deci, categoric, disciplina este un act de iubire. Cu cât un copil se simte mai iubit, cu atât e mai uşor de disci¬plinat. Motivul este că acel copil trebuie să se identifice cu părinţii lui pentru a le accepta sfaturile fără resentimente, os¬tilitate şi obstrucţie (comportament pasiv-agresiv). Aceasta înseamnă că trebuie să păstrăm veşnic plin rezervorul de iu¬bire al copilului, înainte să-i administrăm disciplina.

Dacă un copil nu se identifică părinţilor săi, va considera orice rugăminte sau ordin ale acestora ca pe ceva impus şi va învăţa să le respingă. In cazurile extreme, copilul ajunge să socotească rugămintea părintelui atât de demnă de toate resentimentele, încât întreaga sa orientare în raport cu autoritatea părintească — şi în final cu orice tip de autoritate — devine un factor primordial în a face exact contrariul decât ceea ce se aşteaptă de la el. Această atitudine a devenit extrem de des întâlnită.

Categoric că este de foarte mare importanţă să vă iubiţi necondiţionat copilul. Puteţi face acest lucru mult mai efi¬cient dacă ştiţi şi vorbiţi toate limbajele iubirii. Fiecare copil are nevoie de această iubire necondiţionată pentru a păstra plin rezervorul de iubire. Doar aşa veţi reuşi să vă disciplinaţi copilul, având rezultate dintre cele mai bune. Dar mai întâi, dragi părinţi, practicaţi iubirea necondiţionată; abia apoi dis-ciplinaţi.

Sursa: Extras din cartea: “Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor” – Disciplina si limbajele iubirii,

pag.114 -115, autori: Gary Chapman si Ross Campbell