Uşurare

Un om suferea de toate bolile. Avea toate simptomele, iar viaţa lui nu era decât suferinţă şi spaimă. Ce boală avea? Nici măcar nu ştia. Ce-l durea? Capul, șalele, burta, ficatul? Imposibil de spus. Tot trupul lui era o suferinţă.

În cele din urmă, un medic bun i-a pus un diagnostic precis. Era o boală incurabilă, cu un singur deznodământ – moartea.

În mod straniu, de îndată ce-a aflat diagnosticul, bolnavul s-a simţit uşurat. I-a mulţumit medicului şi a început să-şi cheme prietenii, pe care nu-i mai întâlnise de ani de zile, să stea la taclale, să bea şi să râdă împreună cu ei. Unul dintre aceştia l-a întrebat cum se explică noul lui comportament.

– E foarte simplu, i-a răspuns omul. Până acum, aveam toate bolile. De acum înainte, nu mai am

decât una.

Sursa: „Povestiri filozofice din lumea întreagă”. Volumul II – autor Jean-Claude Carriere

Este foarte interesant acest comportament dar aşa se petrece în realitate de cele mai multe ori. Preferăm să ştim un diagnostic, o sentinţă, un răspuns final etc., oricât de dur ar suna, decât să stăm în incertitudine. Am văzut oameni care au spus: „Să mi se pună diagnosticul de cancer, dar să scap odată (de lipsa unui diagnostic) ca apoi să ştiu ce am de făcut”. Pentru că mintea de îndată ce crede că recunoaşte o problemă, se linişteşte şi începe „gestionarea, digerarea ei”, chiar dacă adevărul e în cu totul altă parte. Mintea noastră caută pattern-uri, şabloane cunoscute faţă de care să poată spune: „bănuiam eu”, nu adevăruri sau soluţii reale. Ea nu poate trăi fără catalogări şi scenarii clare, fără să bifeze: „analizat şi descifrat, rezolvat”. Preferă să „înrămeze” cumva situaţia respectivă chiar dacă prin asta îşi face sieşi mai mult rău şi eticheta pe care o aplică nu e cea corespunzătoare adevărului.

Omul nu e o fiinţă raţională, e doar una gânditoare. Să fim atenţi la mecanismele gândirii ce scapă conştiinţei.