Fiertura de glicine

Un ţăran cam sărac cu duhul avea o încredere totală într-un călugăr zen care trăia izolat într-o peşteră de pe munte, mai departe de sat, la două ceasuri de mers. Când ţăranul avea o problemă, oricât de mică – un copil bolnav, o recoltă aflată în pericol -, urca la peşteră şi îi cerea sfatul pustnicului, care indiferent de întrebare, îi răspundea:

– Bea o fiertură de glicine.

Cu o singură nuanţă: când în pericol se afla o altă persoană, sau un animal, fiertura trebuia băută, fireşte, de cel în cauză.

Într-o dimineaţă, ţăranul şi-a căutat calul prin tot satul. Zadarnic – animalul dispăruse, şi fără el, orice lucrare agricolă devenea imposibilă.

Ţăranul a urcat la peştera călugărului şi i-a spus ce păţise. Pustnicul s-a gândit îndelung, preţ de cel puţin jumătate de ceas, în tăcere. Apoi, i-a spus ţăranului:

– Bea o fiertură de glicine.

– Cine? Eu?

– Da.

– Dar cum o să mă poată ajuta asta? Mi-am pierdut calul! La ce foloseşte să beau fiertura?

Pustnicul a refuzat să mai vorbească şi a intrat în chilia lui. Ţăranul a coborât în sat.

Nevasta i-a spus că rezerva de glicine se terminase. Se mai găsea, pare-se, într-o vale, unde se ajungea trecând peste un munte.

Să meargă până acolo? Dar la ce bun? Călugărul acesta bate câmpii, spunea femeia. Nu-l lua în seamă.

Ţăranul însă, fără să ştie prea bine de ce, avea încredere în el. A pornit pe drum, a trecut muntele, a ajuns în cealaltă vale, iar acolo şi-a găsit calul, care păştea liniştit pe o pajişte.

Rezolvarea unei situaţii apare când avem încredere totală în soluţie, în „vindecător”, când simţim că soluţia e reală, are sens pentru noi, indiferent cât de absurdă pare aceasta pentru alţii. Lumea noastră se creează din gândurile, credinţele şi temerile noastre cele mai autentice pentru noi.

Sursa: “Povestiri filozofice din lumea întreagă”. Volumul II – autor Jean-Claude Carriere