Adevărata diferenţă

Odinioară, la Bagdad, un grup de filozofi şi savanţi, printre care câţiva greci şi chiar indieni, au început o discuţie lungă, încercând să răspundă la o veche întrebare: există două categorii de oameni?

Cei mai mulţi erau de acord că există, dar se contraziceau, şi uneori chiar violent, când trebuiau să precizeze cele două categorii.

Cum să împarţi în două fiinţele umane? – E destul de simplu, răspundeau musulmanii convinşi, există credincioşii şi necredincioşii. Şi cu asta basta.

Creştinii refuzau, fireşte, să accepte acest criteriu, care-i plasa într-o categorie inferioară sau îi lăsa pe dinafară. Aşa că preferau să vorbească despre cei care vor fi mântuiţi şi cei care vor arde în iad.

Grecii, pe de altă parte, citându-l pe Aristotel, afirmau că diferenţa dintre oameni nu ţine de religie sau de ceea ce numim cultură, ci înainte de orice de naştere. După ei, unii veneau pe lume ca stăpâni, şi rămâneau de-a pururi stăpâni, în timp ce alţii se năşteau sclavi, condiţie înscrisă în sângele lor pe vecie. Pentru greci – deşi se fereau s-o spună prea răspicat -, omenirea se împărţea în două categorii: grecii şi barbarii.

Alţii, mai rafinaţi, mai atenţi la nuanţă, spuneau că inteligenţa fiecărui individ putea juca un rol hotărâtor, permiţându-i, de pildă, să capete cunoştinţe prin studiu şi frecventarea unor dascăli buni, şi chiar să-şi depăşească, uneori, condiţia pe care natura părea să i-o fi rezervat la naştere. Aceşti oameni spuneau că, într-adevăr, omenirea se putea împărţi în două: cei care ştiu şi cei care nu ştiu. Altfel spus: învăţaţii şi ignoranţii.

Alţii întrebau: de ce ne-am complica atât de mult? Există în lume bogaţi şi săraci. Iar asta e destul pentru a face diferenţa! Mai erau unii care spuneau: există cei care poruncesc şi cei care se supun, cei născuţi ca să câştige şi cei născuţi ca să piardă.

Unul, care venea de la hotarele Indiei, a spus chiar: „Da, există două categorii de oameni, cei vii şi cei morţi.”

S-au auzit şi unele voci – puţine, ce-i drept – care au spus că oamenii se împărţeau pur şi simplu în buni, pe de o parte, şi răi, pe de alta. Ceea ce nu făcea, cum a remarcat cineva, decât să ocolească întrebarea. Într-adevăr, care erau acele criterii incontestabile ce ne-ar permite să-i deosebim pe cei buni de cei răi?

Discuţiile şi argumentările, susţinute cu numeroase exemple şi pilde, au durat mai mult de o lună, după care participanţii la această întrunire memorabilă au trebuit să se despartă. În ciuda erudiţiei şi bunei lor credinţe, le era imposibil să ajungă la o concluzie fermă şi acceptată de toţi. Lucru pe care-au trebuit să-l recunoască.

S-au despărţit aşadar, nu fără o amărăciune ascunsă în suflet. Câţiva dintre ei, ieşind în stradă, l-au întâlnit atunci pe nelipsitul Nastratin, care trecea liniştit, călare pe măgar. Un savant care trăia la Bagdad şi cunoştea personajul, l-a întrebat:

– Nastratin! Ia spune, există două categorii de oameni?

– Bineînţeles! a răspuns Nastratin, fără a se opri.

– Şi care sunt acelea? a întrebat savantul.

Nastratin a răspuns, abia întorcând capul, în timp ce măgarul îl ducea mai departe:

– Cei care cred că există două categorii de oameni – şi ceilalţi.

Sursa: „Povestiri filozofice din lumea întreagă”. Volumul II – autor Jean-Claude Carriere