Vârstele omenirii

Se zice că, la începuturile omenirii, existau uriaşi. Cu chipuri omeneşti, dar mari foarte, încât dacă rămâneau fără mălai, străbăteau sute de kilometri să ceară în vecini şi se întorceau acasă până dădea apa în clocot.

Într-o zi, o fată de uriaş a găsit ceva ciudat, mic, pe care l-a luat în palmă şi l-a dus acasă, mirată de aşa o ciudăţenie. L-a arătat mamei:

– Uite un gândăcel care scormonea pământul.

Dar nu era tocmai o gânganie, şi mama i-a spus:

– Du-te pune-l la loc, că acesta e un Om şi ei vor moşteni pământul.

Şi aşa s-a şi întâmplat.

Iar după oameni, se spune că vor veni unii şi mai mici, care se vor urca cu scara într-o urzică şi vor încăpea doisprezece într-o coajă de ou. Ei vor fi cei mai plăcuţi lui Dumnezeu.

După o vârstă a puterii fizice, a urmat cea a puterii minţii (noi oamenii, deh!) şi, în final, va fi cea a lui Dumnezeu, vârsta sfinţeniei.

Urme ale trecerii uriaşilor se mai văd şi astăzi, dacă te uiţi cu atenţie sau dacă te avertizează cineva. Mai ales morminte de uriaşi, adică acele movile cărora arheologii le spun tumuli.

Pe drumul dintre Agnita şi Sighișoara sunt vreo trei, imediat înainte de Apold.

Sursa: 19 Legende şi istorioare din Transilvania