Lacrimile deşertului

Cum a ajuns la Marakesh, misionarul s-a hotîrît să se plimbe în fiecare dimineaţă prin deşertul de la marginea oraşului. La prima plimbare, a observat un om întins în nisip, cu mîna mîngîind pămîntul şi cu urechea lipită de el. “E un nebun”, îşi spuse. Dar scena se repetă în fiecare zi şi, după o lună, intrigat de acea purtare ciudată, hotărî să se adreseze străinului. Cu mare greutate – pentru că încă nu vorbea fluent araba – îngenunche lîngă el şi-l întrebă:

– Ce faci dumneata aici?

– Îi ţin de urît deşertului, şi-l consolez pentru singurătatea şi lacrimile lui.

– Nu ştiam că deşertul poate plînge.

– Ba plînge în fiecare zi, fiindcă visează să devină util omului şi să se transforme într-o grădină imensă în care să se poată cultiva flori, cereale şi să pască oi.

– Ei bine, atunci spune-i deşertului că îşi îndeplineşte bine misiunea, spuse misionarul. De fiecare dată cînd mă plimb pe aici, înţeleg adevărata dimensiune a fiinţei omeneşti, fiindcă spaţiul lui deschis mă lasă să văd cît de mici sîntem în faţa lui Dumnezeu.

Cînd îi privesc nisipurile, îmi închipui milioanele de oameni din lume, care au fost creaţi la fel, deşi nu totdeauna lumea este dreaptă cu toţi. Munţii lui mă ajută să meditez. Cînd văd soarele cum apare la orizontul lui, sufletul mi se umple de bucurie şi mă simt mai aproape de Creator. Misionarul îl părăsi pe acel om şi se întoarse la treburile lui. Dar a doua zi, surpriză, îl găsi în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie.

– I-ai spus deşertului ce ţi-am spus?,întrebă el.

Omul dădu afirmativ din cap.

– Şi tot continuă să plîngă?

– Îi aud fiecare suspin. Acum plînge pentru că a petrecut mii de ani gîndindu-se că era absolut inutil şi şi-a pierdut atîta timp blestemînd destinul şi pe Dumnezeu.

– Ei bine, spune-i că, deşi omul are o viaţă mult mai scurtă, şi el îşi petrece multe zile gîndindu-se că e inutil. Rareori descoperă raţiunea destinului său şi crede că Dumnezeu a fost nedrept cu el. Cînd vine clipa în care, în sfîrşit, vreun lucru îi arată de ce s-a născut, crede că e prea tîrziu pentru a-şi mai schimba viaţa şi continuă să sufere. Ca şi deşertul, se învinovăţeşte pentru ce a pierdut.

– Nu ştiu dacă o să mă asculte deşertul, spuse omul. S-a obişnuit cu durerea şi nu reuşeşte să vadă lucrurile altfel.

– Atunci să facem ce fac eu mereu cînd simt că oamenii şi-au pierdut speranţa. Să ne rugăm. Au îngenuncheat amîndoi şi s-au rugat; unul s-a aşezat cu faţa spre Meca, fiindcă era musulman, celălalt şi-a împreunat mîinile, fiindcă era catolic. S-au rugat fiecare Dumnezeului lui, care totdeauna a fost un singur Dumnezeu, deşi oamenii au insistat să-L cheme pe nume diferite.

A doua zi, cînd misionarul îşi făcea iar plimbarea de dimineaţă, omul nu mai era acolo. În locul unde obişnuia să îmbrăţişeze nisipul, pămîntul era umed şi un izvoraş îşi făcea loc să iasă. În lunile următoare, izvorul a crescut, şi locuitorii din oraş au făcut o fîntînă acolo. Beduinii o numesc “Fîntîna lacrimilor deşertului”. Spun că toţi cei care beau apă de acolo vor reuşi să-şi transforme motivul suferinţei în raţiunea bucuriei şi-şi vor găsi adevărata soartă.

Povestire preluata din cartea lui Paulo Coelho “Like the Flowing River”