Maimuţa cu merele de lemn

A fost odată ca niciodată o maimuţă foarte fericită care rătăcea prin junglă, hrănindu-se cu fructe delicioase atunci când i se făcea foame şi odihnindu-se atunci când obosea. Într-o zi, a ajuns într-o casă unde a zărit un vas cu cele mai frumoase mere. A luat câte un măr în fiecare mână şi a fugit înapoi în pădure.

A mirosit merele însă nu a simţit nici un miros. A încercat să mănânce din ele, însă s-a rănit la dinţi. Merele erau făcute din lemn, dar erau foarte frumoase, şi când maimuţele celelalte le-au văzut, a început să le strângă în palme şi mai mult.

Şi-a admirat cu mândrie noua achiziţie în timp ce hoinărea prin junglă. Merele erau de un roşu strălucitor în soare şi păreau perfecte pentru ea. A devenit atât de ataşată de mere, încât la început nici nu şi-a observat foamea.

Un pom fructifer i-a adus aminte de asta, dar imediat a simţit merele din mână. Nici nu se gândea să le lase pentru a căuta fructe. De fapt, nu putea nici să se relaxeze căci trebuia să-şi apere merele. A devenit o maimuţă mândră, dar mult mai nefericită, care a continuat să se plimbe prin pădure.

Merele au devenit grele, iar sărăcuţa maimuţică s-a gândit să renunţe la ele. A devenit obosită, înfometată, nu se putea urca în copaci şi nu putea aduna fructe având mâinile ocupate. Ce s-ar întâmpla dacă ar renunţa la ele?

Renunţarea la nişte obiecte atât de valoroase părea o nebunie, dar ce putea să facă? Era obosită. Vederea unui nou pom fructifer şi simţirea aromei fructelor acestuia au fost de ajuns. A aruncat fructele din lemn şi s-a întins către prânzul său. A devenit din nou o maimuţă fericită.

Aruncarea merelor de lemn

Ca şi micuţa maimuţă, deseori şi noi cărăm cu noi lucruri care par a fi valoroase.

Un om poartă cu el imaginea de “eficient”, şi o cară ca pe un măr lucios de lemn. Dar, în realitate, situaţia de a fi foarte ocupat îl lasă foarte obosit şi înfometat de o viaţă mai bună. Totuşi, a da drumul pare o nebunie.

Ne identificăm atât de puternic cu lucrurile noastre, încât simţim durere chiar şi atunci când maşinile noastre sunt lovite, şi cu atât mai mult ne identificăm cu ideile şi convingerile noastre. Cu toate acestea, ele nu hrănesc întotdeauna sufletele noastre, nu-i aşa? Şi am obosit să le apărăm.

Cum s-ar fi putut sfârşi altfel povestea? Maimuţa ar fi putut fi găsită moartă de foame, sub un copac frumos, având fructe la o întindere de mână, dar strângând încă merele de lemn. Am ales să închei povestea lăsându-le din mâini, pentru că doar cu mâinile deschise putem primi.

The monkey with the wooden apples

There once was a happy monkey wandering the jungle, eating delicious fruit when hungry, and resting when tired. One day he came upon a house, where he saw a bowl of the most beautiful apples. He took one in each hand and ran back into the forest.

He sniffed the apples and smelled nothing. He tried to eat them, but hurt his teeth. They were made of wood, but they were beautiful, and when the other monkeys saw them, he held onto them even tighter.

He admired his new possessions proudly as he wandered the jungle. They glistened red in the sun, and seemed perfect to him. He became so attached to them, that he didn’t even notice his hunger at first.

A fruit tree reminded him, but he felt the apples in his hands. He couldn’t bear to set them down to reach for the fruit. In fact, he couldn’t relax, either, if he was to defend his apples. A proud, but less happy monkey continued to walk along the forest trails.

The apples became heavier, and the poor little monkey thought about leaving them behind. He was tired, hungry, and he couldn’t climb trees or collect fruit with his hands full. What if he just let go?

Letting go of such valuable things seemed crazy, but what else could he do? He was so tired. Seeing the next fruit tree, and smelling it’s fruit was enough. He dropped the wooden apples and reached up for his meal. He was happy again.

Letting Go Of Wooden Apples

Like that little monkey, we sometimes carry things that seem too valuable to let go. A man carries an image of himself as “productive” – carries it like a shiny wooden apple. But in reality, his busyness leaves him tired, and hungry for a better life. Still, letting go seems crazy.

We identify so strongly with our things, even feeling pain when our cars are dented. How much more powerfully do we identify with our beliefs and self-ideas? Yet they don’t always feed our souls, do they? And we become tired of defending them.

How else could the story end? The monkey might be found dead of hunger, under a beautiful tree, with fruit within reach, but still grasping his wooden apples. I chose to end it with him letting go, because only with open hands can we receive.

(Sursa: www.achieveezine.com)