Persoană în dezvoltare (3)

Anii de şcoală

Sunt şi anii de aur ai copilăriei pentru că dezvoltarea fizică este în general fără probleme, comparativ cu creşterea rapidă din primii doi ani sau cu transformările pubertăţii. Diferenţele sexuale în dezvoltare sunt minime iar impulsurile sexuale încă neimportante, deci înţelegerea identitatăţii sexuale rămâne o sarcină simplă pentru un timp. Judecata s-a dezvoltat, astfel că ei înţeleg binele distinct de rău, fără ambiguităţile şi complicaţiile morale ale adolescenţei. Majoritatea elevilor cred că părinţii îi susţin, profesorii sunt corecţi şi prietenii loiali. Viitorul pare plin de promisiuni, cel puţin majoritatea timpului pare aşa.

Totuşi, şcoala şi prietenii sunt atât de importante în această perioadă încât două evenimente sunt distrugătoare: eşecul şcolar şi respingerea de către prieteni. Unii norocoşi scapă de aceste probleme, alţii au suficientă încredere în sine şi susţinere din partea părinţilor ca să le poată trece uşor când apar; unii însă ies din anii de şcoală cu amintiri dureroase, simţindu-se incompetenţi şi inferiori pentru restul vieţii.

„Creşterea în sine este sămânţa fericirii”

Dezvoltarea fizică

Copiii devin mai subţiri pe măsură ce cresc în înălţime, musculatura devine progresiv mai puternică (un copil de 10 ani aruncă o minge la o distanţă dublă faţă de unul de 6), inima, plămânii devin mai puternici permiţându-le să alerge mai repede şi mai mult. Aceste schimbări depind atât de creşterea normală a organismului (cauze genetice) cât şi de solicitările impuse de mediu, cum o dovedesc copii ce urmează un sport de performanţă de la vârste fragede.

Este normal ca diferenţele de fizic să fie mari în această perioadă, cum se vede şi în imaginea alăturată (unde copiii sunt colegi de clasă). Dar dacă acest fapt îi linişteşte pe părinţi, nu acelaşi lucru este valabil pentru copii. Ei înţeleg mai bine acum, comparativ cu perioada preşcolară, că ceilalţi au opinii. Ca urmare, sunt preocupaţi de felul în care sunt văzuţi, dar încă nu anticipează cum propriile comentarii îi vor afecta pe ceilalţi.

Datorită diferenţelor mari în dezvoltarea fizică, jocurile potrivite sunt cele în care nu se pune accent pe concurenţă, un bun exemplu sunt jocurile pe care şi le organizează copiii înşişi, ca „de-a ascunselea”.

Ce se întâmplă însă cu copiii atipici, pentru care activitatea fizică sau interacţiunile sociale pun probleme, mai ales într-un context de şcoală? Poate un copil orb de 6 ani învăţa în clasă cu cei normali? Se poate juca un copil în cărucior cu colegii lui de clasă? Dar copiii care arată normal însă au dificultăţi de învăţare sau chiar retard mental sau sunt hiperactivi? O alternativă pentru aceşti copii sunt şcolile speciale, care îi protejează de comparaţiile cu copiii normali şi de batjocura şi ruşinea la care sunt expuşi într-o şcoală normală. Dezavantajele separării sunt:

• unele abililtăţi sociale se învaţă doar între copii, de aceea atât copiii normali cât şi cei cu dizabilităţi ar avea de profitat din interacţiunile reciproce
• etichetarea şi separarea în grupuri considerate handicapate (orbi, surzi, retardaţi) îi face pe copiii cu dizabilităţi să-şi formeze o atitudine de inferioritate şi neajutorare

• mulţi specialişti au constatat că separarea în şcoli speciale se face pentru a-i proteja pe copiii normali şi pe profesorii lor de deranjul asociat prezenţei unui copil cu handicap, deci este o discriminare

Nici alternativa includerii copiilor cu dizabilităţi în şcolile normale nu rezolvă însă orice situaţie (alternativă legiferată în SUA, denumită mainstreaming). Şcolile nu au resurse pentru a face faţă acestor situaţii, în care s-ar impune clase mici, profesori de sprijin, săli separate, echipate corespunzător pentru pregătire individuală şi terapeutică. De aceea, cazul fiecărui copil cu deficienţe se rezolvă în funcţie de părinţi şi situaţia familială, de şcoală, de profesori şi specialişti.

Dacă unele dizabilităţi fizice sunt evidente la vârste fragede (deficienţe de vedere, de auz, motorii), dizabilităţile mentale de învăţare apar mai ales în anii de şcoală. Dislexia este dificultatea de a citi, de a distinge corect literele şi secvenţa lor, discalculia este dificultatea de a socoti şi disgrafia este dificultatea de a scrie. Fiecare copil trebuie observat şi evaluat pentru a înţelege şi a interveni cât mai repede. Cu cât se depistează şi se intervine mai repede, cu atât mai bine, căci copilul poate recupera deficitul prin tratament profesional individual şi suplimentar, şi poate astfel evita ostracizarea din partea celorlalţi copii.

Copiii hiperactivi

Mulţi copii au momente când îşi pierd controlul – prea activi, prea agresivi şi prea neatenţi. Acestea sunt simptome ale hiperactivităţii sau a sindromului deficitului de atenţie, ADHD, dar un copil nu este considerat hiperactiv, deci având ADHD, decât dacă aceste simptome apar de-a lungul unei perioade lungi şi în situaţii multe şi variate.

În mintea oamenilor, cei chinuiţi sunt părinţii şi profesorii copiilor hiperactivi, dar şi copiii hiperactivi suferă.

Este foarte greu de explicat cauzele hiperactivitatăţii unui copil. Totuşi, se acceptă următoarele 5 motive:

1. Cauze genetice, când copilul mişcă mult începând cu perioada intrauterină.

2. Expunerea la riscuri în perioada sarcinii.

3. Intoxicarea cu plumb la vârste fragede.

4. Alimentaţia cu deficit mare de vitamine, mai ales de vitamina B, sau exces de alimente excitante (ciocolată, cola sau alţi aditivi chimici).

5. Influenţa familiei, de ex: familii care schimbă locuinţa des, cu puţini fraţi şi care exercită hipercontrol asupra copilului.

Medicamentaţia (Ritalin) nu este un panaceu pentru copiii hiperactivi, ea trebuie luată după un diagnostic bine făcut şi o urmărire atentă. Oricum, pe când i se prescrie medicaţie, copilul deja a creat multe probleme părinţilor şi profesorilor, de aceea tratamentul este mai degrabă un program bazat pe lumea cognitivă şi socială a copilului. Probabilitatea unei relaţii părinte-copil în cerc vicios, în care agresivitatea şi furia se escaladează de ambele părţi este semnificativă. Tratamentul psihosocial se bazează pe antrenarea părinţilor în tehnici de modificare a comportamentului copilului lor.

Deşi profesorii sunt de obicei primii care observă hiperactivitatea unui copil, pentru că îl poate compara cu alţii în situaţia de clasă, adesea climatul într-o clasă poate fi un factor care fie creşte, fie diminuează hiperactivitatea unui copil, într-un cerc vicios sau virtuos.

Dezvoltarea cognitivă

Diferenţele mari între copiii de clasa I-a şi cei de clasa a V sau a VI-a reflectă dezvoltarea cognitivă mare în această perioadă (când aparegândirea operaţională conform teoriei lui Jean Piaget). Între 7 şi 11 ani copiii înţeleg principiile gândirii logice şi cum se pot ele aplica cazurilor reale şi concrete. Gândirea logică înseamnă depăşirea atitudinii egocentrice (egocentric nu înseamnă egoist, un copil poate fi darnic cu jucăriile lui deşi gândeşte egocentric pentru că nu are capacitatea de a-şi imagina faptul că celălalt are altă perspectivă asupra lucrurilor). Copilul trece pragul spre gândira operaţională atunci când înţelege principiile identităţii şi reversibilităţii şi le aplică cazurilor concrete din lumea înconjurătoare (principiul identităţii şi reversibilităţii îi permite copilului să înţeleagă că dacă transformă o bilă de plastilină într-un cârnăcior, cantitatea de plastilină este aceiaşi deşi forma este diferită). Aplicând principiile, copilul ştie că 24 este întotdeauna 24, chiar dacă este obţinut adunând 14 cu 10 sau 1 cu 23; el îşi dă seama când vede o fotografie cu mama lui când era copil, că mama lui de acum şi cea din poză sunt aceiaşi persoană.

Capacitatea de a clasifica şi a serializa sunt ceilalţi doi paşi mari în gândirea copilului şcolar (a clasifica = a înţelege că diferite lucruri aparţin aceleiaşi clase, de ex: mama, tata, sora aparţin conceptual categoriei familie; a serializa = a aranja lucruri într-o serie de la mic la mare de ex). Matematica se bazează pe gândirea logică şi o ilustrează. Conceptul de fracţie este unul din cele mai dificile, pentru că după ce s-au obişnuit că 3 e mai mare decât 2, acum învaţă că 1/3 e mai mic decât 1/2.

Înţelegând serializarea, copiii pot aprecia mai bine timpul (citesc ceasul) şi distanţele.

Copiii învaţă activ, adică întrebând, explorând şi făcând lucruri, în loc să stea pasivi şi să asculte. A număra cuburi sau monede, a măsura cu metrul peretele clasei este mult mai instructiv decât să o asculţi pe învăţătoare şi să te uiţi cum rezolvă probleme de aritmetică la tablă. Pentru copiii, cum gândesc este tot atât de important ca ceea ce gândesc. Comparativ cu preşcolarii, pentru elevi este important să înveţe să-şi organizeze gândirea, deci nu atât informaţii noi, cât noi modalităţi de a asambla aceste informaţii. Discuţiile între copiii despre cum este diferită o societate faţă de alta şi de ce, este mai stimulativ intelectual decât să-ţi explice profesorul despre diferenţe culturale. Interacţiunea între copii în clasă trebuie încurajată pentru că a învăţa este un act social şi activ, nu unul pasiv şi solitar.

Educaţia şcolară tradiţională inoculează copiilor pasivitate în învăţare, prejudecăţi în evaluare şi concurenţa între copii, descurajând creativitatea, abilităţile sociale, deci cooperarea şi dezvoltarea emoţională.

Diferenţa dintre cele două clase este atât de şocantă încât îţi vine greu să crezi că amândouă fotografiile ilustrează acelaşi eveniment: predarea matematicii la clasa a III-a.

În prima fotografie învăţătoarea foloseşte metoda tradiţională („talk and chalk”) şi copiii, sau încearcă să absoarbă cuminţi şi tăcuţi materialul predat sau caută să-şi distragă unul altuia atenţia.

În clasa cu aranjare deschisă (open classroom), învăţătoarea nu prezidează în faţa clasei (frontal), ci lucrează cu copiii, ducându-se la mesele lor, în timp ce aceştia sunt ocupaţi cu proiectele care au fost special croite şi împărţite pentru a se adapta necesităţilor lor particulare.

Cercetări care au comparat capacitatea de memorare a adulţilor şi a copiilor de şcoală au concluzionat că aceasta este similară, iar memorarea mai bună a şcolarilor din clase mai mare se datorează tehnicilor de memorare, nu capacităţii creierului de a memora. Adulţii şi copiii mai mari pot memora mai uşor pentru că au invăţat să fie atenţi selectiv, să se concentreze pe ceea ce vor să reţină, apoi au învăţat să grupeze informaţia, să o clasifice înainte de a o memora, şi în sfârşit, cel mai important au învăţat să integreze, să facă legatura cu ceea ce ştiu deja, cu experienţa şi cunoştinţele deja existente în mintea lor. Un exemplu este modul cum deduc copiii regulile de scriere a cuvintelor auzite. În loc să memoreze literele unui cuvânt, ei extrag regulile pe care deja le folosesc în vorbire pentru formarea pluralului, a trecutului etc. Aşadar, o parte a educaţiei trebuie să fie a-i ajuta pe copiii să-şi creeze reguli şi structuri din cunoştinţele şi experienţa pe care deja o au, pentru a integra cunoştinţele pe care le primesc.

Limbajul

Anii de joacă (preşcolari) sunt perioada de explozie a limbajului. Intre 6 şi 11 ani dezvoltarea limbajului este de asemenea remarcabilă dar mult mai subtilă. Acum copiii se bucură de cuvinte, după cum arată poeziile pe care le crează, jargonul sau limbajele codificate şi glumele pe care le spun. Anii de şcoală sunt pentru largirea vocabularului şi construirea fundaţiei pentru exprimarea de sine viitoare. Copiii vor diferenţia cuvinte similare ca „mare”, „gigant”, „uriaş”, „imens”, şi vor face legătura cu alte cuvinte. Abilitatea de a manipula limbajul în joacă se reflectă în umorul copiilor. Umorul din ambiguitatea sensului unor cuvinte (dublu sens), de ex: „spune-mi ceva”, răspunde spunând: „ceva”. Umorul din realism, de ex: „Câte ghemuri de sfoară îţi trebuie ca să-ţi ajungă să înconjuri Pământul”, răspuns: „Unul singur, dar ar fi bine să fie mare”, sau „Ce e mai rău decât să muşti dintr-un măr şi să găseşti un vierme”, răspuns: „să găseşti jumătate de vierme”. Pentru acest din urmă umor, copiii trebuie să poată aprecia bine distanţele şi dimensiunile relative, dar şi să înţeleagă mecanismul cauză-efect. Al treilea tip de umor sunt glumele absurde: „care e cel mai uşor mod de a scufunda un submarin”, răspuns: „să baţi la uşă”. Pentru a râde la acest ultim tip de umor, copilul trebuie să poată înţelege că odată acceptată premisa absurdă a glumei, răspunsul absurd este de fapt logic. Presupunând că marinarii unui submarin deschid când baţi la uşă, răspunsul este logic. Această capacitate de a face ipoteze şi a trage concluzii logice pe baza lor, apare la 11 ani şi este caracteristică adolescenţei. Umorul depinde nu numai de context ci şi de stadiul dezvoltării cognitive a unei persoane.

Deşi majoritatea construcţiilor gramaticale sunt stăpânite până la 6 ani, cunoaşterea sintaxei se dezvoltă în continuare în timpul şcolii primare. Spre deosebire de preşcolari, care în general schimbă doar intonaţia în funcţie de situaţia de comunicare (vorbeşte cu o păpuşă, un alt copil sau cu un adult), şcolarii sunt capabili să se adapteze mult mai bine situaţiei de comunicare, ascultând cu atenţie, ţinând cont de context, folosind apoi cuvinte (un vocabular) potrivite, gramatica, lungimea propoziţiei şi altele. Din nou, aceste lucru este cel mai evident la modul în care spun glume, ţinând cont de contextul conversaţiei, persoanele prezente, necăjind abil pe cineva, păcălind, spunând poante.

Şcolarii sunt capabili să comute de pe un registru pe altul, de la o simplă cenzură a cuvintelor indecente când vorbesc cu părinţii, până la o comutare totală pe altă limbă.

Măsurarea dezvoltării cognitive

În societatea noastră, unde abilităţile predate în şcoală sunt considerate cruciale pentru reuşită în viaţă, părinţii şi profesorii vor să ştie cum merge procesul educaţiei. Copilul învaţă repede şi cât de multe e posibil? Ar fi mai potrivit un alt profesor sau o altă şcoală, sau alte manuale/programă adaptată? Este un copil neobişnuit de încet, sau extraordinar de dotat, şi deci are nevoie de un tratament şi ajutor special?

Testele de capacitate – sunt teste ce măsoară capacitatea specifică unei materii, cel mai adesea matematica şi citirea/scrierea, dar la clasele mai mari există şi teste mai complexe.

Testele de inteligenţă (aptitudini) – cel complet este testul Wechsler WISC (există variante pentru preşcolari, şcolari şi adulţi), testează cunoştinţe de bază, raţionament, abilităţi matematice, memorie, vocabular şi percepţie spaţială. In final se calculează trei coeficienţi de inteligenţă care se compară cu media pentru populaţia reprezentativă. Coeficientul de inteligenţă – IQ – (este vârsta mentală)/(vârsta cronologică) * 100. Testele de inteligenţă măsoară vârsta mentală, două treimi din populaţie un IQ între 85 şi 115. Deşi testele de inteligenţă se construiesc pentru a măsura inteligenţa genetică, de fapt se măsoară o combinaţie de aptitudini şi capacitate, deci coeficientul de inteligenţă este influenţat şi de familie, educaţie, cultură şi civilizaţie.

Testele de inteligenţă se folosesc pentru două scopuri:

1. Testul prezice realizările şcolare şi diagnostichează problemele de învăţare. Ele îi ajută pe profesori şi părinţi să-şi dea seama dacă rezultatele şcolare se datorează potenţialului intelectual nativ mai slab – de exemplu un copil silitor care obţine un IQ de 70 sau se datorează altor factori (profesorul este slab pedagog, probleme de citire (dislexie), atmosfera din familie conflictuală/tensionată, personalitate emotivă sau prea agitată, etc) – de exemplu un copil care are rezultate scolare slabe dar IQ de 95 sau 115.

2. Pentru a compara grupuri/populaţii diferite de copii, din diferite medii (rural, urban, minoritate etnică)

Testele de inteligenţă măsoară mai bine şi mai obiectiv abilităţile unui copil decât testele de capacitate, pentru că sunt validate ştiinţific şi se administrează în situaţii conform unor proceduri standardizate. De exemplu testul Wechsler se administrează individual, adultul citeşte întrebările pentru a nu dezavantaja pe cei care nu citesc bine, se asigură că copilul a înţeles fiecare întrebare şi stabileşte o atmosferă plăcută, neameninţătoare pentru copil. Cu toate astea, administrarea şi testele de inteligenţă pot dezavantaja mult copiii din medii neadecvate (venind dintr-o minoritate, familii sărace sau dezmembrate, etc) de aceea în SUA se interzice prin lege folosirea testului ca şi criteriu exclusiv pentru plasarea unui copil într-o clasă cu cerinţe speciale de învăţare.

Testele trebuie însă folosite, dacă trebuie folosite, cu multă precauţie, pentru că influenţa familiei, colegilor şi prietenilor, a societăţii pot susţine sau împiedica dezvoltarea inteligenţei unui copil între 6 şi 12 ani.

Dezvoltarea psihosocială

În această perioadă copilul incă nu ştie că uneori adulţii sunt „răi” pentru că au intenţii bune, sau pot fi „buni” deşi au intenţii rele. De aceea, copilul are un apetit sănătos şi insaţiabil pentru moralitate, pentru a şti măcar banal diferenţă dintre o fetiţă bună şi una răutăcioasă.

După Erik Erikson (socio-psihanalist), pe măsură ce copiii stăpânesc abilităţile preţuite de cultura în care cresc, îşi formează o imagine despre ei înşişi fie ca şi competenţi sau incompetenţi, sau folosind chiar cuvintele lui Erikson, fie silitori şi productivi, fie inferiori şi neadecvaţi. Dar şi după teoria învăţării accentuează dobândirea de abilităţi în perioada şcolara, deoarece mecanismele de întărire şi penalizare a comportamentelor capătă valoare la această vârstă, comparativ cu perioada preşcolară. Aceasta pentru că un copil de 9 ani înţelege mult mai bine relaţiile cauză efect din lumea înconjurătoare. În plus, şcolarii sunt sensibili la o varietate mai mare de recompense, nu doar la cele tangibile (o prăjitură, o jucărie), ci şi cele mai subtile, cum este o apreciere sau când i se acordă atenţie specială, dar şi mândria pentru un lucru bine făcut. Dorinţa de a fi competent devine o forţă atât de puternică în şcolari încât poate pune pe planul doi recompenesele tangibile. Dacă promisiunea unei ciocolăţi îl face pe un copil de 4 ani să lucreze silitor la o sarcină, un copil de 8 ani îşi va pierde entuziasmul pentru o sarcină pe care ar fi fost încântat să o facă pentru o recompensă mai puţin tangibilă.

Este important însă să se considere mediul social în care creşte copilul. Astfel, dacă aprecierea şi recompensele îl pot motiva pe copil să facă o sarcină specifică, de exemplu să-şi facă patul singur, sentimentul responsabilităţii dobândit de copil depinde de exemplul părinţilor, fraţi sau surori mai mari, de consecvenţa dovedită de părinţi în aşteptările faţă de copil şi de cât de capabil se simte copilul faţă de aceste aşteptări. Acest context este mai puternic decât recompensele şi penalizările tangibile. Dacă părinţii îi apreciază sau penalizează în exces, copii ajung repede la saturaţie şi deci insensibili la aceste recompense/penalizări. Similar, dacă părinţii sunt inconsecvenţi sau neclari în reacţiile faţă de comportamentele copiilor, aceştia vor deveni impulsivi/necontrolaţi în comportamente.

În final, la această vârstă copiii sunt foarte sensibili la ce modele de adulţi întâlnesc, pentru că acum sunt mult mai atenţi la motivaţiile şi atitudinile acestora. Copiii între 9 şi 11 ani iau ca modele nu doar pe părinţi, dar şi pe profesori şi prieteni. Pentru că înţeleg mecanismele de cauză-efect în lumea din jur, se înţeleg pe sine mai bine dar şi pe cei din jur, astfel că atunci când încearcă să convingă pe cineva iau în considerare nevoile şi valorile acelei persoane.

Înţelegerea celorlalţi şi a propriei persoane

În primul rând de la 9 ani copiii înţeleg faptul că adulţii au roluri sociale (profesori, etc) dar şi roluri personale (tată). Sunt capabili să se cenzureze în limbaj, evitând afirmaţii ce ar putea jigni un adult. Înţelegând conceptul de trăsături de personalitate, copiii îşi dau seama că alţii cu trăsături de personalitate diferite de ale lor, vor reacţiona diferit de ei îşişi în varitate situaţii sociale. Spre deosebire de un preşcolar, un şcolar va şti când să spună şi când nu, lucruri personale despre familia sa. În sfârşit, şcolarii încep să rezolve conflicte folosind umorul, mai degrabă decât confruntările şi de aceea se vor înţelege mai bine în jocurile cu ceilalţi copii.

Pe măsură ce se înţeleg mai bine pe sine şi ceilalţi, copiii devin din ce în ce mai vulnerabili ca stimă de sine (încredere în sine). Pe măsură ce cresc, se vor simţi tot mai vinovaţi pentru eşecuri, şi tot mai puţin înclinaţi să pună vina pe ghinion cum o fac preşcolarii. Fetele sunt în mod special predispuse la autoînvinovăţire în această perioadă. Astfel, dacă un preşcolar va continua să încerce când are, în mod repetat un eşec şcolar, un copil de 10 ani va renunţa atunci când eşecul se repetă. Când profesorii, colegii sau părinţii îi judecă performanţele ca neadecvate, un copil de 10 ani poate repede să decidă în sufletul lui: „Nu sunt bun la matematică”, „Nu pot face sport” sau „Nimănui nu-i place de mine”, şi nu-şi va mai da nici o şansă, refuzând exerciţiile la matematică sau la sport sau situaţiile sociale. Cum spunea Erikson, un copil cu succese puţine îşi va forma un sentiment de inferioritate prin care va anticipa, continuu, eşecuri, rezultând într-o stimă de sine scăzută pentru tot restul vieţii.

Factorul crucial în câştigarea unei încrederi în sine (o stimă de sine pozitivă) pare a fi sentimentul că eşti competent în diferite domenii. Evident, dobândirea acestui sentiment depinde atât de abilităţile copilului (de exemplu copii cu abilităţi intelectuale bune la 7 ani, tind să-şi formeze o stimă de sine înaltă când ajung la 12 ani), dar depinde mai ales de microsistemul familiei şi al şcolii, care pot uşura sau îngreuna dobândirea de către copil al sentimentului de competent. Copiii îşi formează o imagine de sine pozitivă atunci când şcoala le oferă o varietate de domenii în care să aibă succes (arte plastice, muzică, teatru, diverse sporturi), nu doar materiile din programă, iar profesorii punctează prin aprecieri fiecare succes al copiilor. Stima de sine a copiilor mai poate fi afectată de structura clasei, dacă se pune preţ pe concurenţă şi comparare între elevi sau pe cooperare şi diversitate. În esenţă, şcoala este o situaţie socială de frontieră, în care copiii se confruntă cu adulţi şi alţi copii diferiţi, precum şi cu coduri de comportament şi valori ce pot fi mult diferite de cele da acasă. Dacă şcoala încearcă să accepte şi respecte aceste diferenţe sau promovează ideea că există doar un singur mod, corect, de a gândi şi a te comporta, poate avea un efect profund asupra stimei de sine a şcolarului.

Cercul de prieteni

Poate cel mai influent sistem în care şcolarul îşi formează stima de sine este cercul de prieteni. A fi acceptat într-un grup de prieteni, a avea încredere în cel mai bun prieten, pot construi o stimă de sine pe timp îndelungat. Independenţa crescută faţă de părinţi, se transformă în dependenţa crescută faţă de prieteni. De altfel, statistic, în această perioadă, copiii stau mult mai mult timp în compania prietenilor sau a copiilor de aceiaşi vârstă, decât în cea a părinţilor. Copiii se grupează în cercuri sau găşti sau cluburi separatiste, cu un cod de limbaj, de vestimentaţie, intenţia fiind in general să se distanţeze cât mai mult de adulţi prin tot ceea ce fac, uneori acesta fiind singura raţiune de a fi a grupului… „adulţii să fie excluşi”. Deşi părinţii se îngrijorează, aceste „cluburi” au o funcţie importantă în dezvoltarea stimei de sine a copilului, în ascuţirea abilităţilor sociale şi a abilităţilor de cooperare a copiilor. Pe măsură ce copiii devin tot mai selectivi în alegerea prietenilor, fiecare copil va tinde să aibă tot mai puţini prieteni, astfel că la 10 ani, copiii au un singur „cel mai bun prieten” căruia îi sunt foarte loiali, mai ales fetele.

Copilul respins

În medie 10% din şcolari sunt nepopulari şi fără prieteni. Aceşti copii au multe probleme, nu numai că sunt singuri dar au o stimă de sine joasă, care le afectează învăţarea la şcoală şi fericirea acasă. Problemele se agravează pe măsură ce cresc, pentru că, după cum am văzut, copiii devin critici cu propriile defecte/eşecuri şi cele ale colegilor. Copiii devin mai conştienţi de trăsăturile de personalitate ale celorlalţi şi îi vor respinge pe ce care sunt agresivi sau izolaţi. Astfel, pentru că şcolarii învaţă abilităţile sociale din cum dau şi primesc în timpul jocurilor cu alţi copii, cei respinşi sunt excluşi chiar de la activităţile în care ar putea învăţa cel mai bine să devină sociabili. Deşi, pentru a învăţa abilităţi sociale, copiii respinşi au nevoie de ajutor şi simpatie din partea celorlalţi copii, ei au nevoie de asemenea să fie încurajaţi să-şi dezvolte propriile pasiuni, propriile domenii în care să fie competenţi şi încrezători, chiar dacă departe de scena socială a colegilor şi prietenilor.

Să ştii cum să necăjeşti fără să mergi prea departe este o abilitate socială importantă – o abilitate ce lipseşte în mod evident copiilor respinşi sau izolaţi. Faţa copilului care ţine viermele sugerează că a găsit o cale acceptabilă de a-l necăji pe colegul lui, care probabil va reacţiona căutând la rândul lui un vierme cu care să facă acelaşi lucru, în loc să lovească, să insulte sau să fugă.

Dezvoltarea morală – gândirea despre ce e bine şi ce e rău

Dacă preşcolarul consideră că incorect este să încalci o regulă, şcolarul o înţeleg ca pe o situaţie de inegalitate, de încălcare a unei justiţii sociale, de exemplu doi oameni merită acelaşi lucru dar nu primesc astfel sau cineva suferă din cauza statutului său social. Un copil de 8 ani înţelege că regula „copii din casă curăţă mizeria după musafirii lor” a fost stabilită de părinţi şi ar putea fi schimbată dacă aceştia ar fi de acord, dar acelaşi copil spune despre o altă regulă „copiii nu trebuie să se lovească între ei” că nu trebuie schimbată pentru ca a lovi este rău oricând şi oriunde. Despre regula „să nu furi”, spune că oamenii ar deveni nebuni dacă nu s-ar respecta, că „Oamenii care nu au nimic ar trebui să capete ceva dar nu să obţina prin furat”.

Dar înţelegerea regulilor morale şi traducerea lor în comportament este departe de a fi automată. Majoritatea şcolarilor, deşi pot explica de ce e bine să nu furi sau să înşeli, vor înşela când prietenii pun presiune pe ei sau şansele de a fi prinşi sunt mici. Motivul pentru care copiii nu acţionează conform principiilor lor este pentru că au de luat decizii foarte complexe, au de cântărit propriile interese, principiile sau moralitatea cercului de prieteni, principiile părinţilor şi profesorilor şi principiile sau moralitatea culturii din care provin. Îţi trebuie multă maturitate ca să coordonezi toate aceste valori conflictuale.

În general copiii e mai probabil să coopereze dacă au fost recompensaţi de adulţi şi societate pentru cooperare sau dacă au văzut în jurul lor pe cineva cooperând. În mediul şcolar însă, profesorii pun accentul mai mult pe rezultatele individuale decât pe cooperare. Comportamente de cooperare e mai probabil să apară într-o societate în care:

1. se accentuează considerarea celorlalţi, împărtăşirea resurselor între membrii

2. există o organizare socială simplă

3. femeile sunt numite în funcţii economice importante

4. membrii familiei extinse locuiesc împreună (bunici, unchi şi mătuşi, veri)

5. copii primesc responsabilităţi de mici pentru diferite sarcini care sunt recunoscute de ca importante de întreaga casă/familie

Nu e deci de mirare că în societataea noastră occidentală, cu organizarea ei socială complexă, familii mici, nucleare, unde copii au puţine responsabilităţi, copiii e mai puţin probabil să coopereze pe măsură ce cresc. Un alt factor advers pentru cooperare sunt emisiunile TV.

Probleme în perioada şcolară

• Un statut economic precar – sărăcie în familie – afectează aproape fiecarre aspect al vieţii copilului, de la cantitatea de energie pe care o au pentru a înfrunta problemele şcolare la oportunităţile pe care şi le imaginează în viitor.

• Divorţul îi afectează negativ pe copiii când:

  • Există ostilitate şi ură între părinţi, deci nu atât separarea fizică este problema cât relaţiile între părinţii separaţi

  • Se schimbă frecvent locuinţa, ceea ce afectează şi creşte stresul copilului

  • Vârsta la care are loc divorţul, dacă copiii mici sunt afectaţi mult imediat, copiii mai mari sunt afectaţi pe termen mai lung

  • Nu există o implicare pe termen lung în creşterea copilului a celor doi părinţi

• Copiii singuri la părinţi, nu sunt afectaţi negativ atunci când părinţi găsesc modalităţi de a rezolva problemele financiare pentru copil şi se implică în creşterea copilului pe termen lung

Factorii de care depinde stresul unui şcolar sunt:

• discordie maritală severă

• statut social şi economic jos

• familii foarte numeroase şi aglomerate

• infracţionalitatea tatălui

• tulburarea psihică a mamei

• creşterea copilului într-un leagăn/casă de copii

În general părinţii sunt cei mai importanţi membrii ai familiei iar şcoala este de obicei cea mai importantă instituţie în viaţa unui şcolar. Totuşi, în special pentru copii care experiază un stress foarte mare, suportul social poate veni mai de departe. Acest băiat, sprijinit de umărul bunicului său în timp ce ascultă amândoi pe preotul unei biserici de cartier, primeşte probabil suportul de care are nevoie.

Materiale pregatite de psiholog Dorin Arion – www.dorinarion.ro