Drumul “abrupt” către bunătate!

A alege să fii bun, să fii atît de bun cît poţi să fii în orice împrejurare, în orice situaţie şi-n faţa oricărui eveniment de viaţă nu-i o opţiune obişnuită. Departe de a fi uşoară, opţiunea aceasta e cunoaştere a naturii umane, dar – mai ales – a existenţei fiinţei dincolo de vălurile fizice care-o ascund.

Să fii bun înseamnă să fii responsabil. Să fii integru. Să fii onest. Să fii cinstit cu tine însuţi şi să-ţi asumi în întregime povestea vieţii tale, aşa cum regizorul îşi asumă filmul conceput de el însuşi.

Să vieţuieşti în bunătate pare – pentru un om obişnuit cu suferinţa şi lupta vieţii – un fel de a cuceri Everestul. Şi, pentru că-i atît de greu, tocmai pentru că bunătatea cere renunţări inacceptabile pentru Ego, omul decide să creadă că bunătatea umană, manifestă în gesturi, în gînduri, în fapte sau sentimente vibrează mai degrabă ca o iluzie decît ca o realitate. Bunătatea este natura reală a fiinţei, dar mintea o ascunde sub vălurile înceţoşate ale trăirilor şi mentalizărilor negative. Mintea ascunde fiinţa bună în fire şi-i şuşoteşte omului necontenit că el este rău, detestă, urăşte, face rău şi i se face rău. Bunătatea-i un vis. O iluzie. O nălucă pe care o văd aceia puţin “şui”, anormali şi închişi în faţa realităţilor vieţii. Pentru mintea umană, normal pare să fie tocmai anormalul sau fiinţa desprinsă de lumina bunătăţii! Mintea nu crede în bunătate, dar acuză inexistenţa ei. Mintea-i precum calul sălbatic, care trebuie îmblîn­zit, acceptat şi iubit pentru a-i cunoaşte şi întrezări tainele ori pentru a izbuti să treci pragul negativităţii prin care ea priveşte existenţa. Fără o relaţie “blîndă” şi frumoasă cu propria minte, fără o decizie de căutare şi acceptare a bunătăţii tale ca fiinţă nu se poate să trăieşti bunătatea “în fire”. Trăirea interioară este experienţă, iar experienţa trăită se află dincolo de concepte mentale obişnuite. Mintea socoteşte, este matematică. Sufletul trăieşte experienţa. Iar experienţa bunătăţii umane şade ascunsă dincolo de toate discordiile mentale. În clipa în care omul alege să se cunoască pe sine ca “bunătate” şi se exprimă astfel în viaţa lui de zi cu zi are de înfruntat monştrii şi tenebrele lumii ce-l înconjoară într-o realitate lumească în­văluită în aparenţe, deziluzii, dezamăgiri şi nenumărate suferinţi. Lumea normală îl vede anormal pe acela bun. Îl vede vinovat de însăilări şi fapte pentru care lumea nu-şi asumă responsabilitatea, căci calităţile generatoare de bunătate, precum responsabilitatea şi onestitatea, ope­rează într-un registru şi-ntr-o interpretare umană cu totul diferite. Lumea minţii proiectează în exterior asupra altora “vina” şi “responsabilitatea” răului pe care-l resimte în sine. Lumea minţii este inconştientă de răul pe care-l resimte, dar – în acelaşi timp – îl găseşte prezent în alţii. Proiecţia îi diminuează omului sentimentul de vinovăţie şi-l ajută să găsească în vina altora o cîrjă care-i alimentează confortul personal. A-ţi asuma responsabilitatea pentru tot ce se întîmplă în viaţa ta devine un echivalent al celor mai abrupte stînci­ ce duc pe culmile Everestului şi asta pentru că a-ţi asuma responsabilitatea înseamnă a te confrunta cu monştrii din interiorul tău. Cu propriile răutăţi mentale. Cu propriile argumente care-ţi susţin iluzia că alţii sînt vinovaţi. Sentimentul de vină ce te năpădeşte pe calea bunătăţii poate fi un obstacol de netrecut, de neînvins şi încă unul ce poate duce eroul în eşec. Cu toate acestea, a te cunoaşte pe tine în firea ta divină este, poate, decizia corectă, frumoasă şi reală în această călătorie fastuoasă a vieţii. Nu-i o decizie comună, dar trebuie să devină comună pentru ca scopul Vieţii – evoluţia conştiinţei şi transcenderea iluziei – să se împlinească.

Sursa: Editorialul din Naţional