Emotiile negative din spatele dorintelor noastre pozitive

Niciun ideal din lumea aceasta, nici măcar acela de a-l iubi pe Dumnezeu, nu justifică negativitatea, agresivitatea, violenţa, ura, mînia sau orice altă suferinţă umană. În spatele negativităţii noastre nu se poate ascunde nici cea mai mică urmă de dreptate sau adevăr din simplul motiv că negativitatea, în orice formă s-ar prezenta ea şi sub orice motivaţie, creează suferinţă. Ea este „păcatul” despre care vorbesc religiile şi marii iniţiaţi ai lumii.

În negativitatea mentală şi emoţională este localizat Iadul şi toate forţele iraţionale, inconştiente şi barbare care au creat războaiele, ura, violenţa, durerea şi nefericirea fiinţelor. În perimetrul acestor suferinţe interioare umblă cu bocanci grei „fricile”, care se folosesc de virtuţile cele mai înalte ale fiinţei pentru a se manifesta.

Adevărul şi raţiunea, logica şi dragostea, frumuseţea şi misterul, generozitatea şi binele sînt utilizate de noi, adesea, pentru a ne justifica cele mai aberante acţiuni, comportamente, atitudini, fapte, gînduri şi trăiri de joasă frecvenţă. Este timpul să devenim conştienţi de această dihotomie interioară şi să începem cu noi înşine în mod conştient o lucrare de vindecare a sufletului propriu.

Să începem, înainte de toate, prin a observa că dorinţa de a avea dreptate generează automat în interiorul nostru o emoţie negativă, o iritare, o energie de respingere sau ură faţă de acela ce susţine un punct de vedere diferit.

Să observăm că, în dorinţa – adesea sinceră – de a fi buni ori de a ne trăi vieţile aşa cum dorim, îi urîm straşnic pe aceia ce pare că ne împiedică să facem paşi către fericire.

Să observăm că ne dorim în viaţă dragoste şi bucurie, dar – atunci cînd cineva sau ceva deranjează dragostea sau bucuria noastră, ne umplem sufletele de negriciune şi de amar! Valorile înalte ale vieţii, pe care le rîvnim cu toţii în mod sincer şi cu întreaga putere, devin sursa esenţială a inconştienţei, a iraţionalităţii şi a răului ce ne bîntuie sufletele, minţile şi vieţile. Dacă am înţelege că libertatea este una dintre cele mai înalte valori divine, înscrisă în energia noastră ancestrală, că incapacitatea noastră de a accepta libertatea celorlalţi este sursa lipsei proprii de libertate, am vindeca cele mai multe dintre maladiile sufletului şi ale trupului omenesc.

Dar, iată ce facem; iubim un om şi ne dorim să fim împreună cu el, de exemplu! Aşteptăm mîngîierile lui, aşteptăm un anume fel de comportament din partea lui, care exprimă dragostea ce ne-o poartă. El nu răspunde întocmai dorinţelor noastre şi atunci începem să-i luăm libertatea cu mintea. Gîndim ce-i mai rău despre omul iubit. Îi atribuim tot ce-i mai rău şi mai grav şi, în vremea aceasta, pretindem că sîntem plini de dragoste pentru el. Tocmai atunci, însă, ne aflăm, mai puternic sub presiunea şi puterea forţelor iraţionale, care ne aduc Iadul suferinţei, frica, ura, neliniştea, singurătatea şi tot ce n-am vrea să trăim. Astfel, adevărul se autodezvăluie şi momentul în care suferinţa ne domină este şi acela în care cunoaştem singuri la ce nivel se află dragostea din sufletul nostru.

Pentru că dragostea nu-i o stare de suferinţă şi acuzaţie, ci o stare de seninătate, înlăuntrul căreia cel iubit are libertatea deplină de a alege orice ar vrea să aleagă. Libertatea este o stare interioară, una a spiritului, pe care n-o putem îngrădi în niciun alt mod, exceptînd propria noastră minte negativă.

Răutatea şi ura ne sesizează că ne-am îndepărtat de sinele nostru, deci şi de libertate şi ne-am autoîngrădit prin confuzie mentală.

Avem şansa să rămînem lucizi, dar în acea luciditate caldă, iubitoare, care implică sufletul şi, prin aceasta, ne face mai conştienţi şi mai puţin predispuşi către erori.

Sursa: National