O inimă blândă

Era odată o omidă. Ea avea câţiva puişori. Dar veţi spune că omizile de obicei nu prea au pui, fiindcă trebuie să devinaă cât mai urgent fluturi… Dar omida aceasta era specială, nu numai pentru puii săi, ci şi pentru caracterul său. Aştepta din clipă în clipă să se prefacă în fluture deosebit. Merita asta din plin. Doar ca transformarea mai necesita şi hrană corespunzătoare… Îi trebuiau frunze verzi, pline de viaţă…

Copacul o găzduia cu tot cu puiuţi, deoarece omida îl respecta mult. Omida avea o inimă tare, tare blândă. Asta, recunoştea copacul, era slăbiciunea sa. Nu deranja, cerea permisiunea de a consuma frunze, şi numai cele pe care el i le dădea…

Promisese copacului că în ziua în care va deveni fluture, va culege tot polenul şi îl va transforma în roade. În semn de respect şi recunoştinţă.

Tot din bunătate, suratele omizi au implorat-o să roage copacul pentru a le găzdui şi pe ele, fiindcă nu mai aveau decât
puţin pâna la a deveni fluturi… Din prea multă simpatie, copacul i-a crezut spusele. Le-a primit în gazdă, şi le-a permis consumul câtorva frunze, cât considera el că era necesar. Dar s-a dovedit că omizile consumau mult mai mult, iar nesimţirealor uitase de promisiuni… Dimpotrivå, râdeau de omida cea blândă… lar copacul era un dezastru… Frunze distruse, mizerie, zgomote… Nu a mai putut îndura şi intr-o zi a cerut ajutorul ploii… Aşa s-a scuturat de toate frunzele distruse, de toată murdăria, de toate omizile nerespectuoase…

Disperată, omida cea blândă a încercat să se agaţe de o frunză, dar avalanşa era prea mare… Nu a putut… A încercat şi
copacul, dar ploaia nu se mai putea opri…

Uneori nu este îndeajuns să fii bun şi blând, ci trebuie să ştii cui să oferi calităţile tale… Pentru că altfel rişti să-i distrugi, să-i pierzi pe cei care au nevoie de ele cu adevărat…

Dar pentru această mare povată e nevoie de multă întelepciune. Ea ne arată cine are nevoie de inima noastră blîndă… căci din omizi trebuie să devenim neapărat fluturi…