Întâlnirea gândurilor

Martin tocmai a revenit la lucru, în biroul său londonez, după ce a petrecut două săptămâni cu fratele său din New York. S-a reîntors fără tragere de inimă, nu doar datorită faptului că s-a încheiat o minunată vacanţă, nu doar din cauza obişnuitului rău de zbor, ci, cu deosebire, datorită faptului că era luni dimineaţa, şi urma săptămânala şedinţă cu echipa lui, întâlnire care, de-a lungul timpului, ajunsese să o deteste profund.

Martin era conştient de faptul că ai săi colegi abordau aceste întâlniri având în agendele lor arme ascunse, că se dedau la jocuri meschine, şi, ştia că oamenii nu ar putea fi cinstiţi şi deschişi. Reuniunile în sine erau ceva disconfortant, dar văicărerile ce urmau după, întreceau orice măsură. “Aceeaşi oameni, aceleaşi vorbe”. “Aş fi venit cu o idee nouă, dacă aş fi fost lăsat să o prezint”. “Am vrut să fac o sugestie, dar nu am putut interveni”.

Ca de obicei, Martin s-a pregătit de obişnuitele tensiuni si monotonia caracteristică acestor şedinţe. Dar, pe măsură ce întrunirea se derula, a sesizat existenţa unui ciudat fond sonor. Iniţial crezu că este efectul întârziat al zgomotului de motor de la aeronava ce tocmai l-a adus înapoi la Londra – a avut locul exact peste aripa avionului şi huruitul a fost îngrozitor. Însă, concentrându-se, percepea tot mai clar sunetul.

Spre amuzamentul său, a realizat că poate auzi clar atât ceea ce gândesc colegii săi, cât şi ceea ce spun de fapt. Focalizându-şi atenţia şi mai mult, putea auzi sincron atât gândurile, cît şi vorbele exprimate. Dincolo de descoperirea plăcută a acestei abilităţi deosebite, Martin a fost mai mult surprins de faptul că ceea ce gândeau colegii săi nu coincidea neapărat cu cele expuse. Ei nu-şi exteriorizau sincer îndoielile. Ei nu-şi spuneau opiniile care ar fi putut să-i facă nepopulari. Ei nu contribuiau cu ideile lor novatoare dacă intuiau că nu ar fi primite bine.

Martin nu şi-a putut infrâna dorinţa de a exploata această abilitate recent descoperită şi, drept urmare, a început să facă delicate intervenţii, bazate cu preponderenţă pe ceea ce gândeau, nu pe ceea ce afirmau colegii săi. “Aşadar, John, chiar spui că ..” “Susan, chiar crezi că …” “Tom, ai o idee cum am putea evolua în chestiunea asta?” El a fost conştient de faptul că ai săi colegi au fost perturbaţi de modul în care a aplicat aceste intervenţii, ei aruncându-i priviri într-adevăr intrigate. Martin, fără nicio rezervă, se simţea destul de mândru de noul său talent descoperit.

Îmbǎtat de beţia puterii, Martin a uitat de plictiseala obişnuită a acestor reuniuni şi a început să facă comentarii pe propria sa răspundere. Cu toate acestea, el a devenit conştient de faptul că unii dintre colegii săi s-au uitat la el uşor zeflemitor. Unul sau doi dintre aceştia chiar au schiţat un zâmbet pe buzele lor. Încet-încet, i s-a aprins lămpiţa lui Martin – aceştia ar fi putut, la rândul lor, să audă gândurile lui, ce nu coincideau în totalitate cu ale lui cuvinte exprimate.

Pe măsură ce şedinţa înainta, Martin a sesizat schimbările din tonul şi stilul derulării evenimentului. I s-a relevat faptul că, unul câte unul, fiecare dintre participanţi încercau să “audă” gândurile celorlalţi şi, această strădanie se făcea resimţită în schimbarea modului de interacţiune, de interrelaţionare a grupului. Jocul de roluri s-a încheiat şi fiecare a început să comunice mai deschis. Astfel, punctele de vedere au putut fi percepute mai inteligibil şi atmosfera a fost mai destinsă şi mai încrezătoare.

Întrunirea s-a terminat. Pe măsură ce oamenii părăseau sala derulării reuniunii, Martin continua parcă să audă gândurile colegilor săi. “A fost cea mai tare şedinţă de până acum.” “Toate şedinţele ar trebui să fie ca aceasta.” “Pe viitor voi spune exact ceea ce gândesc”.