Competiţia

“Opreşte-te, renunţă, eşti înfrânt!”
Strigau insistent cei din jur murmurând:
“Te depăşeşte situaţia, pentru tine e prea mult;
Nu ai cum să învingi.” – auzeam din tumult.

În plasa melancoliei căzându-mi gândul
Aplecatu-mi-am capul, pierzându-mi rândul.
Dar brusc dispăru zidul meu descendent,
Amintindu-mi de-un memorabil vechi eveniment.

Speranţa îmi umple voinţa slăbită,
Când acea unică clipă este intens retrăită
Şi doar gândul la acel optimist competent
Renaşte-nvingătorul din tristul prezent.

Concurs juvenil, cu aer tineresc.
Of, cât de bine îmi reamintesc!
Exaltare plenă! Dar şi temeri profunde,
Nimic cu acele momente nu poate să se confunde.

Băieţi plini de speranţe la start aliniaţi,
În minte doar la o victorie concentraţi,
În ei primul ce trece linia de sosire văzând,
Învingători, chiar dacă doar pe loc secund.

Iar taţii lor, înverşunaţi pe margini stând,
Fiecare pe propriul vlăstar focos susţinând.
Şi fiece băiat vroind tatălui să demonstreze
Că el este victoriosul de pe acele metereze.

Pornit-au tinerii după ce fluierul a sunat.
Zvâcninde inimi şi speranţe s-au înflăcărat,
De scânteia victoriei si parfumul de erou.
Văzându-se în imaginea unui astfel de tablou.

Dar unul dintre ei din peisaj ieşea evident,
Având alături părintele susţinându-l fervent.
Alerga el neobosit, în linia întâi fiind,
“Ce mândru va fi tati!” – în mintea sa gândind.

Dealul în viteză prea mare coborând,
Panta cu nisip mlăştinos nevăzând,
În a sa victorie băiat deplin încrezător
S-a impiedicat şi brusc căzut-a pe ogor.

Căzut-a şi speranţa băiatului şocat,
Această competiţie de-a o fi câştigat.
Jenat şi bulversat, atât el îşi dorea:
De pe faţa pământului acum a dispărea.

Atunci, tatăl său din mulţime se ridică,
Spre fiu privirea sa neliniştită aruncă
Şi, parcă, ţinându-i un patern discurs,
Încurajă băiatul să câştige-acel concurs.

Copilul se ridică rapid, de tată însufleţit,
Uitând că era pe-alocuri puţin scrijelit,
Ţâşni plin de elan, energie şi-optimism,
Să recupereze pierderea cu mult dinamism.

Nerăbdător să prindă competitorii pe parcurs,
Să iasă triumfătorul acestui important concurs,
Mintea sa a zbughit-o, picioarele necontrolând,
Şi astfel, din nou, împiedicându-se şi cazând.

Atunci şi-a dorit anterior să fi abandonat,
Aşa doar o ruşine obrazul i-ar fi pătat.
“Sunt fără de şanse ca şi concurent acum,
Mai bine renunţam să pornesc la acest drum.”

Din nou, tatăl său din cei mulţi se ridică,
Spre fiu o privire-afectuoasă dedică
Şi, parcă, transmiţând un călduros discurs,
Încurajă iar băiatul să câştige acel concurs.

Copilul sări ca din puşcă încercând
Distanţa pierdută asiduu micşorând,
Pe ceilalţi baieţi din urmă să-i ajungă,
Linia întăi curând să o străpungă.

Toate energiile intens le-a concentrat,
Tot efortul în el posibil magazinat,
Au fost prea mult şi, vrând-nevrând,
Copilul iar se-mpiedică, din nou căzând.

Eşec! Întins, băiatul pe pământ zăcea,
În linişte, o lacrimă pe-obraz i se scurgea.
“Nu mai are niciun sens. Trei neimpliniri.
Voi renunţa. Nu sunt demn de cuceriri!”

Dorinţa lui competitivă s-a evaporat,
Speranţele sale toate s-au volatilizat;
Marcat de eşecuri fiind, el era convins,
Că este categoric un deplin şi total învins.

“Am pierdut acum, ce să mai fac?
Cu eşecul meu trebuie să mă împac”
Dar brusc, gândul la tată îi zbura:
Privirea lui va trebui a o îndura.

“Ridică-te”, auzi un ecou susurând.
“Ridică-te şi treci cu ceilalţi în rând
Nu eşti deloc sortit acum eşecului.
Tu rămâi victoriosul concursului!”

“Ai încredere în tine, al meu boboc,
Nu ai pierdut nimic, nu eşti învins deloc.
Câştigătorul nu înseamnă nimic altceva.
Decât să te ridici mereu, s-ajungi undeva.”

Copilul căzut din nou s-a ridicat,
Alergând asiduu de tatăl său îmbărbătat,
Iar de problema pierdere-câştig a realizat,
Că nu trebuie niciodată la renunţare apelat.

De trei ori s-a-mpiedicat involuntar căzând,
De trei ori s-a ridicat concursul continuând,
Cu mult în urmă pentru a fi câştigător,
Dar finalizând competiţia ca învingător.

Mulţimea pe triumfător intens l-a aclamat,
Când linia de sosire primul a terminat.
Dar cele mai multe aplauze cine le-a primit?
Desigur luptătorul nostru, ultimul sosit.

Privindu-şi în ochi tatăl, îi spuse întristat:
“De data asta nu prea m-am descurcat.”
“Tu eşti victoriosul meu!” – tatăl i-a replicat,
“După fiecare cădere, tu te-ai ridicat.”

Acum, când m-apasă momente întunecate,
Ce par imposibile de a fi cumva rezolvate,
Gândul îmi zboară spre acel copil minunat,
Ajutându-mă mereu din probleme să ies imediat.

Precum acel concurs e viaţa noastră toată,
Când sus, când jos, se-nvârte ca o roată.
Dar pentru a învinge, a fi triumfător
Ridică-te mereu! Fii câştigător!

“Opreşte-te, renunţă, eşti înfrânt!”
Strigau continuu, în faţă-mi împroşcând.
Dar vocea-mi lăuntrică spunea de zor:
“Ridică-te, nu te lăsa şi fi învingător.”

(scrisa de: Dee Groberg; traducere şi adaptare: Adrian Vanţiu)

The Race

“Quit, give up, you’re beaten!”
They shout at me and plead.
“There’s just too much against you now.
This time you can’t succeed.”

And as I start to hang my head
In front of failure’s face,
My downward fall is broken by
The memory of a race.

And hope refills my weakened will
As I recall that scene,
For just the thought of that short race
Rejuvenates my being.

A child’s race, young boys, young men
How I remember well,
Excitement sure! But also fear.
It wasn’t hard to tell.

They all lined up so full of hope
Each thought to win the race,
Or tie for 1st or if not that
At least take 2nd place.

And fathers watched from off the sides
Each cheering for his son,
And each boy hoped to show his Dad
That he would be the one.

The whistle blew and off they went
Young hearts and hopes afire
To win to be the hero there
Was each young boys desire.

And one boy in particular
Whose Dad was in the crowd
Was running near the lead and thought,
“My Dad will be so proud!”

But as he speeded down the field
Across a shallow dip,
The little boy who thought to win
Lost his step and slipped.

So down he fell and with him hope
He couldn’t win it now…
Embarrassed, sad he only wished
To disappear somehow.

But as he fell his Dad stood up
And showed his anxious face
Which to the boy so clearly said:
“Get up and win the race!”

He quickly rose, no damage done,
Behind a bit, that’s all
And ran with all his mind and might
To make up for his fall.

So anxious to restore himself
To catch up and to win.
His mind went faster than his legs
He slipped and fell again.

He wished that he had quit before
With only one disgrace,
“I’m hopeless as a runner now.
I shouldn’t try to race.”

But in the laughing crowd he searched
And found his Father’s face,
That steady look that said again,
“Get up and win the race!”

So up he jumped to try again
Ten yards behind the last,
“If I’m going to gain those yards,” he thought
“I’ve got to move real fast!”

Exerting everything he had
He regained eight or ten,
But trying so hard to catch the lead
He slipped and fell again!

Defeat! He lay there silently
A tear dropped from his eye.
“There’s no sense running anymore
Three strikes; I’m out; why try!”

The will to rise had disappeared
All hope had fled away;
So far behind, so error-prone:
A loser all the way.

“I’ve lost so what’s the use?” He thought
“I’ll live with my disgrace.”
But then he thought about his Dad
Who soon he’d have to face.

“Get up” an echo sounded low
“Get up and take your place,
You were not meant for failure here,
Get up and win the race!”

“With borrowed will, Get up” It said,
“You haven’t lost at all,
For winning is no more than this
To rise each time you fall.”

So up he rose to run once more
And with a new commit,
He resolved that win or lose
At least he wouldn’t quit.

So far behind the others now
The most he’d ever been,
Still he gave it all he had
And ran as though to win.

Three times he’d fallen stumbling
Three times he rose again,
Too far behind to hope to win
He still ran to the end.

They cheered the winning runner
As he crossed the line 1st place,
Head high, and proud and happy
No falling, no disgrace.

But when the fallen youngster
Crossed the line last place,
The crowd gave him the greater cheer
For finishing the race.

And even though he came in last
With head bowed low, unproud,
You would have thought he’d won the race
To listen to the crowd.

And to his Dad he sadly said,
“I didn’t do so well,”
“To me you won!” his Father said
“You rose each time you fell.”

And now when things seem dark and hard
And difficult to face,
The memory of that little boy
Helps me in my race.

For all of life is like that race
With ups and downs and all,
And all you have to do to win
Is rise each time you fall.

“Quit, Give up, You’re beaten.”
They still shout in my face,
But another voice within me says,
“Get up and win the race.”

by Dee Groberg